ingeri si demoni

Archive for the ‘Ganduri de demon’ Category

Pentru ca esti om … supus alegerilor … pentru ca trebuie sa sacrifici ceva ca sa primesti altceva … desi egoismul tau te invata ca poti avea tot fara a pierde nimic!

Nu sunt un fan al bibliei si nici al credintelor de nici un fel … insa ideea de sacrificiu ca om, pleaca inca din ziua cand a devenit om si a gustat din pomul cunosteri! Nu putea avea si rai si cunoastere … i’a fost lasata cunoasterea … luat insa raiul! Pentru a ajunge din nou acolo … trebuie sa sacrifici ceva … pentru a il merita trebuie sa renunti la ceva … si aceia este insasi cunoasterea … hai sa o traducem simplu ca orice om mic sa inteleaga: LIBERTATEA! Oameni in rai erau liberi, aveau o singura regula … regula ce ii invata ca nimic nu primesti daca nu sacrifici ceva! Regula ancestrala ce a ramas in oamenii ce aveau chiar gene de zei … dar s’au iubit prea mult ca oameni ca oameni sa ramana … e trist … cand recunosti un om cu aspiratii de zeu, intr’un om pe care il vezi prima oara … si doare tare cand alege sa fie om, doar pentru ca raiul il refuza de teama unui sacrificiu ce am fost blestemati sa il facem mereu! Poate cel mai mare sacrificiu care ni’se cere ca oameni este LIBERTATEA noastra ca indivizi, ego’ul nostru urla, orbindu’ne si inducandu’ne ideea ca doar noi contam, iar dupa noi potopul … si potop va fi peste gradina ce candva ne era EDEN si ne putea fi o viata de om, pentru ca poate daca intelegeam la timp, ca in schimbul sacrificiul unei libertatii derizorii, am fi primit insasi sufletul nostru ca intreg al dedicarii lui celor ce l’au dedicat la randul lor. Un suflet NU este intreg fara jumatatea ce i’a fost data, tot dintr’o cruda ironie a inceputurilor … dar se poate minti singur o vreme … iar cand ii vor aduce neimplinirea data de puterea de a ne mai minti singuri, regretele vor fi prea tarzii, pentru ca si timpul ne este blestem! Nu timpul trece … ci noi prin el … cum ne transformam datorita treceri noastre prin el, ne este responsabilitate si nu il putem cere inapoi … caci el nu a trecut … noi DA!

Cuvinte surde, adunate in randuri desarte … vorba cuiva care ma cunoaste …

“Nu o sa schimbi nimic, pentru ca vocea ta va fi ca a multor profeti in desert!”

.. la care as adauga doar ca … adevarurile spuse, in care te regasesti fara voia celui ce le spune, sunt mai greu de acceptat si asumat, decat falsurile ce ti’le vinzi singur pentru un EGO satisfacut …

… dar totusi inca mai sper, ca cei pentru care m’am nascut sa ii ajut sa evolueze dincolo de egoul personal, vor lua aminte la ce urlu de nebun in pustiul ce mi’a fost dat, inainte ca desertul sa ii inghita si pe ei!

Mai am inca o singura picatura de cerneala cu care voi incerca sa scriu cu condeiul de imi sunt degete, o ultima poveste, aceia a castelului de nisip. Poate o voi face … poate nu imi va ajunge … nu ca si cantitate, poate doar ca si culoare!

Totul are un pret! Chiar si libertatea!

Un pret scump pe care trebuie sa il platesti pentru libertate, este acceptarea singuratatii!

Nu poti sa ai si una si alta, iar cand alergi dupa doi iepuri s’ar putea sa te alegi cu nici unul!

Egoismul unei libertatii sau altruismul unei daruiri?

Libertatea ca iluzie ce se va termina invariabil candva …

Altruismul unei daruiri unde TU ca daruiere esti parte integranta din ce primesti … intreg ce poate dainui forever …

Ce alegi, cand esti nevoit sa alegi?!

Poate ca este cea mai dureroasa acceptare dintre toate pentru un luptator incapatanat pana la nesabuinta, care nu intelege ca toti avem limite, iar limita nu inseamna NO LIMIT! Care nu pricepe in ruptul capului ca poate veni ziua in care inca in picioare, trebuie sa recunoasca atunci cand se priveste ca … NU MAI POATE! … iar faptul ca este inca in picioare … nu trebuie sa il convinga ca mai poate lupta … pentru ca ce a mai ramas nu este decat o ruina ce nu mai poate face nimic nici macar pentru el insusi. Nu va cere ajutorul nimanui ca nu stie sa o faca, nu se va plange, ca i’a urat mereu pe cei ce o fac, nu va accepta rolul de povara pentru cineva si nici nu va sti cum este sa faca cineva ceva pentru el, pentru ca mereu le’a facut el primul. Sa nu va mirati, daca va numarati printre acesti oameni, ca atunci cand nu mai puteti, cei pentru care v’ati dedicat nu vor face nimic pentru voi, de vina tot voi sunteti! Voi i’ati invatat asa, voi ati fost cei care au facut mereu totul si tot de la voi se asteapta. Nu vor accepta ca ati cazut si nici ca nu mai puteti face ceva, vor intelege asta din partea voastra nu ca si neputinta ci ca rautate sau orice altceva, dar in nici un caz ca ati atins limitele, la fel cum nici voi nu o faceti! Ai sa te trezesti singur printre ruine, strigand doar la cer, urandu’l ca te’a facut din lut, urandu’te ca esti din lut, ca tot ce ai incercat sa faci te’a depasit si poate ca uneori era bine sa ii mai lasi si pe altii sa faca atunci cand simteai ca nu mai poti. Treptat tot ce ai incercat sa faci bine (cum ai crezut la acel moment) se va intoarce impotriva ta si mai ales atunci cand nu mai poti sa faci nimic … paralizat fiind de propriul tau eu … de neputinta acceptari ca ai limite … ai vrea sa ceri atunci ajutorul … dar nu o faci de teama de a nu fi inteles … nu ca nu mai poti … ci ca patetic. Iti este teama sa fi confundat cu ei, cum ai fost confundat de multe ori si in alte feluri de a fi, ca oricum tu a trebuit sa tragi pacatele altora, pentru ca in definitiv si la urma urmei, doar tu le puteai duce, iar cum cel de sus are umor, ti’a dat cu o mana si ti’a luat cu 10, oferindu’ti doar iluzia ca intr’o zi, daca vei lupta in continuare ai sa te si bucuri de roade. Nu vor fi … decat poame acre ce iti vor strepezi dintii, cei pentru care ai luptat si le’ai dat din tine te vor abandona treptat, pentru ca in vremea in care i’ai crescut puternici, tu ai devenit din ce in ce mai slab, dand din tine pana si ultima farama, fara a te gandi ca atunci cand va veni vremea sa faci ceva si pentru tine nu mai ai din ce, iar cei ce ar fi trebuit sa faca asa cum ai facut si tu candva, vor alege sa faca ce i’ai invatat sa faca: SA FIE PUTERNICI SI SA LUPTE DOAR PENTRU EI! Iar ei asta vor face, la randul lor avand poate lupta pentru altii, unde se vor dedica cu tot ce au luat de la tine, cum au facut mereu. Trist este ca nici ei poate nu inteleg cum nici tu nu ai inteles, ca tot ca tine vor ajunge, cand le va veni vremea, sau poate ca le’a venit dar inca mai au sperante ca poate vor schimba ceva.

Te’ar bucura … macar gandul ca poate nu vor deveni victime cum esti tu acum, caci traim oricum intr’o lume de pradatori in care doar cei puternici supravietuiesc, iar cei slabi sunt abandonati in propria lor mizerie … dar nu poti sa iti anulezi durerea asumarii faptului ca te numeri printre cei slabi acum. Nici dracului nu o sa ii mai pese de tine, pentru ca in final tu ai fost prima lor victorie, iar mitul super’omului cu care te’au catalogat, va continua sa le dea increderea ca nu mai ai nevoie de ei, ca te vei ridica oricum singur din nou, ca ei nu au contat oricum pentru tine si ca defapt ei au fost victime ale tale … desi azi ce sunt … sunt perfectionarea pradatorului ce tu nu ai putut niciodata sa fi, pentru ca secretul puterii sta in ignoranta si nu in dedicatie! Dedicatia te face pe tine victima, cei care stiu ca o au nu mai lupta pentru a o obtine, ignoranta te face pe tine pradator, caci cei pe care ignori mereu vor incerca sa iti castige atentia, intorcandu’se mereu de unde au plecat, pastrand o speranta ca totusi poate intr’o zi vor reusi sa iti demonstreze, ce oricum nu te intereseaza, dar ii tine pe ei in iluzia ca vor reusi … vreodata!

Le’am dat dreptate celor care spuneau candva ca aici voi ajunge daca nu ma potolesc si nu incerc sa fac ceva si pentru mine, lasandu’i pe altii sa faca pentru ei, pentru ca intr’o zi, cand voi avea si eu nevoie de o mangaiere sau sprijin nu am sa le mai primesc si singur voi ramane sa ma lupt cu egoistul din mine ce a nu a fost niciodata multumit ca nu i’am ascultat vocea, le dau dreptate si acum … dar nu pot sa spun ca regret ceva! Nu vreau mila de la nimeni caci mila le este slabiciune si victime vor deveni cuiva ce va exploata asta (nu este cazul meu), nu vreau compasiunea nimanui, nu vreau sa ma incurajeze nimeni … caci nu are ce sa imi zica … nu vreau sa imi dea nimeni sperante false, caci nu este nimeni langa mine si nimeni nu s’ar sacrifica sa ma ridice … lucru ce nu il condamn, avand in vedere ca traim intr’o lume de oameni singuri si egoisti, ce lupta doar pentru ei si in final pe ei se aleg … deci nu are de ce sa o faca cineva. Sunt mandru si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu am cazut inainte de a fi abandonat, ca am luptat cat am putut sa raman in picioare pana acel abandon inevitabil se producea si poate de aceia cumva i’am grabit realizarea. Nu as fi vrut sa cad inainte, pentru ca ma alegeam cu durerea ca nu am rezistat pana la capat. Decat fantoma ce isi vinde iluzii ca ar mai conta, ca viata merge inainte, ca poate trai si cu sufletul anulat, ca un rasarit de soare il mai poate vedea si altfel decat cu straluciri de chihlimbar … mai bine … imi asum ca … desi …

Nu am crezut niciodata ca voi recunoaste asta, a venit vremea sa o fac …

MA RECUNOSC INFRANT! si ii felicit pe cei care au reusit asta!

M’as ingropa in tacerea din mine … cand egoistul din mine isi striga dreptul si intreaba: DE CE ALTII SE BUCURA DE CONSTRUCTIA MEA, ASUMANDU’SI CE NU AU?! As urla … de dor … as urla de lipsa … mi’as rupe unghiile in propria carne … cand stiu ca in carnea ce am construit’o undeva departe, zace sufletul ce parti din mine a luat ca intreg sa fie! Doare … o DA … doare … sunt om si parca nu in acelasi trup … imi suprim nevoile de trup cu ura ce o am pentru citadela de lut ce ma imbraca … dar sufletul … luala’r dracu de suflet cu ce a ramas din el … cu el ce sa fac?! Nu mi’am dorit decat sa dau parti din el … sau el tot ca astazi sa se nasca unul cu parti lipsa … dar daca partile lipsa au completat un tot, de ce altii se bucura de acel tot ca eu sa ma bucur de nimic? Intrebare egoista in care parca nu imi ajunge sa stiu ca din cand in cand poate gand sunt desi gand sa fie cuiva este cel mai greu de castigat! De ce trupul ce ma imbraca ca accea citadela de lut … ma indeamna sa fiu lut cand nu sunt nici apa si nici pamant … poate doar parte din infinitul albastru de care imi este dor sa il privesc din singurul loc in care un om are dreptul: un varf de munte. As putea sa fac astazi asta … o nu …. chiar acum … dar la ce imi foloseste cand marele albastru nu imi completeaza vederea … cand ochii sunt tristi .. inchisi pe jumatate de neimplinirea ce nu imi aduce decat gandul ca poate maine … o amagire ieftina … o speranta rasfranta printre ruine de gheata … un imperiu daramat pentru a primi macar numele unui colt de lume … dar cand numele imi necunoscut … la ce dracu inca ma uit la acel infinit albastru ce este tulburat de norii ce in joaca lor incearca sa imi ofere un desen ce nu are nici inceput, nici sfarsit si in acelasi timp in nori se va transforma … abur fin ce maine va lua o alta forma in timpul in care ochii mei ce ii privesc, tot ochii de om vor ramane …

Si imi e dor … dor de mine … mine implinit … mine recunoscut ca mine al impliniri din care faceam parte inca atunci cand inca eram mine … sistem de referinta dincolo de berile baute … vorbele spuse … cuvintele desavarsite ce au luat forma norilor ce poate maine nu vor mai fi nori ci intunericul unei noptii eterne in care imi va aparea poate ea … mangaindu’se pe burtica … dar oare, daca ma voi mai intoarce nori vor ramane?

Gand scris … trait in durerea unui interior … ce arde si de ars va arde pana nici cenusa nu va mai ramane …

NOROC … este un cuvant atat de des intalnit si folosit, incat incepe a fi o parte din noi si un principiu de a cataloga viata sau statutul unui om de a cataloga viata: ARE SAU NU NOROC?!

Nu cred, ca exista cineva, care sa nu fi spus vreodata: “AM AVUT NOROC!” , insa cati dintre voi sustin sau pot sustine ca: “AM AVUT INGER PAZITOR!!!” ???

Nu, nu norocul este cel care ne insoteste clipa de clipa, CI INGERUL PAZITOR! De ce? Este foarte simplu: cum ar putea norocul sa te ajute si sa te sustina??? Eu personal, nu pot concepe asta si nici intelege! Este foarte simpla logica mea, izvoata din fapte! Da! Ii pot spune ingerului meu pazitor: “TE ROG AJUTA’MA!” insa nu am cum vorbi cu norocul meu … cum i’as putea cere ajutorul … sa ii spun oare: “Norocule … auta’ma”??? Nu are logica si in final nici esenta!

Stiu doar ca sunt un suflet chinuit care constata atatea nereguli si fapte fara logica, ce trebuie sa lupe cu morile de vant, pentru a putea incerca sa schimbe ceva! Daca e greu insa sa schimbi ceva, acela este omul! Firea omeneasca!

As vrea sa spun multe despre acest subiect, insa momentan simt ca trebuie sa ma limitez la ATAT, dar nu inainte de a va marturisi o intamplare …

O zi placuta de vara incepea ca si de obicei, alaturi de copilasii mei dragi, acasa. Il asez pe cel micut in pat, alaturi de jucariile sale preferate, cu gandul sa imi termin cat mai curand treburile gospodaresti, pentru ca apoi sa imi reiau activitatea de MAMA. Afara … cald … ferestrele erau deschise … insa imi spun ca nu am de ce sa imi fac griji … micutul meu inca NU stiu sa mearga … ori sa se deplaseze foarte usor. Ma indrept spre bucatarie sa imi incep activitatea, dar simt cum neliniste ma cuprinde si nu pot face nimic, caci treburile mele gosodaresti erau foarte clare. Simt ca trebuie sa imi vad micutul, cu toate ca nu trecusera decat cateva secunde de la ieserea mea din camera sa. Instincul de mama ma conduce si de aceasta data spre evitarea unei nenorociri … Micutul meu era pe pervazul geamului!!! GATA SA CADA!!! GATA SA IL PIERD!!! Si totusi nu a fost asa, ingerul sau pazitor care imi daduse nelinistea de mai devreme, pentru a ma avertiza ca cel mic este in pericol acum imi da puterea de al salva. Totul s’a petrecut pret de cateva secunde, am sarit … L’AM PRINS .. si l’am STRANS cu putere la piept, rugandu’l parca sa ma ierte ca il lasasem acolo … si in acelasi timp multumindu’i INGERULUI PAZITOR … ca il salvase, ca ii fusesem alaturi. Nu cred ca aici este loc de mustrari, de intrebari ca si: DE CE L’AI LASAT SINGUR?! sau … “DE CE NU L’AI LUAT CU TINE IN BUCATARIE???” Nu, nu e loc decat de constatarea faptului ca ceea ce simteam mai devreme EXISTA si va EXISTA MEREU … INGER PAZITOR!

Imi amintesc ca in urma cu cateva saptamani, eram o femeie plina de complexe, de nesiguranta si indoieli, pana in ziua in care a aparut LUMINA in viata mea, iar eu am hotarat ca trebuie sa o las sa intre si sa ma calauzeasca. Cei din jurul meu ma percep dupa numele pe care parintii mei au vrut sa mi’l dea la nastere, insa eu am decis ca vreau sa il schimb si sa ma numesc altfel, sa devin alta persoana, sa ma numesc DIANA! Cu toate ca si el face parte din numele meu sunt putini cei care m’au alintat astfel. Cand cineva imi rosteste numele acesta, DIANA, simt ca ma alinta, ca deschide odata cu rostirea lui, FEMEIA din mine, care trebuie sa devin. E greu de explicat si cred ca si mai greu sa am parte de intelegerea voastra, fiinca eu odata cu scrierea acestor randuri, ce sper sa devina odata carte, ma transform, ma descopar, ca si persoana, imi accept adevarata indentitate, care mi’a fost negata din frageda pruncie, spunandu’mi altfel decat TREBUIE. Eu sunt si am fost dintotdeauna DIANA, insa scanteia care m’a facut sa realizez acest fapt, a aparut doar acum in viata mea si o voi pastra pentru totdeauana, constineta fiind, ca multi din jurul meu, ma vor trata si vedea la fel ca si pana acum. Importanta este insa si valoarea mea, ca si om, mi’o dau singura si nu cei care nu pot sa vada cine sunt CU ADEVARAT!

Daca am primit lumina in viata mea si ea m’a facut sa realizez ca trebuie sa o impartasesc si cu cei de langa mine, o voi face asa cum trebuie: ca DIANA!

Va promiteam intr’o scurta introducere ca treptat aici se vor aduna pe langa Trairile lui Adrian si alte suflete ce vor incepe sa isi scrie trairile, gandurile, emotiile, tradarile, negarile, regasirile, analizele … demonii si ingerii interiori, care ii indentifica si legitimeaza atat ca si oameni dar mai ales ca si suflete. Vreau sa ii multumesc lui Dumnezeu ca mi’a dat capacitatea de a inspira incredere oamenilor sa imi puna sufletul lor in palme si lui Adrian care m’a sustinut si incurajat ca sa merg inainte. Ii multumesc DANUTEI MELE ca ma citeste … ca citeste tot ceia ce culeg pentru ea … caci din ceia ce culeg intr’o zi poate va lua nastere ceva ce azi imi pare doar schita.

Va rog sa ii urati bun venit in acest spatiu virtual, pentru prima oara cele ce se numeste Diana. Scrierile sale sunt de asemenea pe hartie, iar eu nu voi face decat sa fiu intermediarul care le aseaza aici.

Iti multumesc si tie Diana pentru curajul pe care l’ai avut, ca sa iti pui sufletul in randuri in fata lumii si pentru increderea acordata. Cam asta este ceia ce am avut eu de spus la reliefarea crochiului ce il va descrie chiar ea in postul care urmeaza.

La fel cum un simplu miros, iti poate aprinde sufletul si declasa o mare de stari, tot asa … niste sunete puse intr’o oarecare armonie si ordine, iti pot aprinde doruri, amintiri … trairi …