S’a mai terminat o zi … inca una care treptat ma va duce departe de acest paradis in care am „esuat” acum cateva zile bune, dar in acelasi timp … mai aproape de visul pentru care ma aflu aici. Nu este vremea de bilanturi pentru ca nu mi’am propus sa fac vreunul, insa poate este vremea ca sa spun in sfarsit ca stiu de ce am ajuns aici … desi cand am plecat nu am facut decat sa urmez ceia ce am simtit in suflet ca imi este cale si destin. Cumva … imi era teama de unde ma va duce, insa nici o clipa nu mi’am pierdut increderea ca ma va asculta si nu va uita de pactul ce l’am facut intre mine si EL, iar in acelasi timp, voia LUI se va face de la sine asa cum crede ca este bine sa se faca … fara ca eu sa mai intervin in vreun fel in deciziile LUI.Am ales doar o zbor, spre o cale luminata, pentru ca aici sa existe un final pentru tot ce a fost pana acum viata mea si sa inceapa un altul … ce treptat prinde contur. Cumva … in sufletul meu mi’as fi dorit ceia ce este pe cale sa se intample … insa nu mi’am exprimat tare dorinta si nu i’am cerut nimic … doar sa i’se faca voia asa cum isi dorea. Nu este vremea de bilanturi, poate doar de multumirii … LUI ca m’a avut in grija si cumva mi’a ascultat dorintele inimii, iar jumatatii mele de suflet si destin, ca a fost puternica in fata a tot si toate si a venit in intampinarea mea, pe drumul in care eu paseam inspre ea. Intr’o zi … probabil ca voi avea puterea sa scriu tot ceia ce am trait aici … si intr’o alta zi … poate ca voi avea puterea sa scriu intreaga poveste a acestei impliniri de destin, ce mai degraba ar semana cu o epopee. Nu stiu daca aceasta epopee ar interesa pe cineva si nici macar nu imi pasa, tot ceia ce conteaza acum, este ca implinirea este atat de aproape si ca nimic din toate astea nu le’as fi putut face singur, daca nu se regasea o farama de putere in NOI, daca nu se regasea o farama de curaj tot in NOI si daca nu era voia LUI, dincolo de toate.
Nu stiu de ce scriu aceste randuri la ceas tarziu de noapte, ascultand doar marea si suportandu’i vantul rece ce ma loveste in fata, insa poate tocmai de aceia le las aici, pentru ca pe langa acest vant ce mi s’a intiparit in trup, sa ramana si farame de gand puse in randuri.
Niciodata nu am fi stiut cum era … niciodata nu am fi trait ce am trait … daca NOI ne refuzam asta din mandrie, orgoliu, conformare, neputinta impusa … si alte slabiciuni pur umane ce de multe ori, ii tintuieste in loc pe foarte multi dintre noi. Daca ar fi ceva de cules de cei ce mai bantuie din cand in cand pe aici, din aceste randuri, as putea doar sa le spun ca:
Nimic nu este prea greu daca (i)ubesti … nimic nu este prea greu daca crezi … nimic nu este prea greu daca reusesti sa iti invingi uneori ratiunea si slabiciunile de om, ce om te fac, daca doar om simplu vrei sa ramai … refuzand sa traiesti ceva, sa te sacrifici pentru ceva, sa nu crezi in ceva … si mai ales, poate … sa nu (i)ubesti nimic …
Ii voi multumi in aceste ultime randuri de aici, acestui mare albastru, care m’a primit cu bratele deschise, mi’a mangaiat gandurile cu fiecare val, unic in felul sau … si imi doresc doar ca intr’o zi sa revin din nou aici in acest colt de rai … tot intr’o toamna frumoasa si pescarusilor sa le spun continuarea frumoasei povesti, a caror martori le’au fost de la inceputuri!
Noapte buna, mare albastru … noapte buna RAI … va multumesc ca m’ati primit aici sa va fiu martor implicat al implinirii dintre cer si pamant … RAI si IAD …