Zilele astea am dat peste o impresionanta poveste a unui „Carnet de bord” ce se pare ca a fost descoperit printr’un targ de vechituri de unde a fost salvat de cei doi lei cat au fost ceruti ca si contravaloare. Acesta i’a apartinut domnului Costinescu Costel din Bucuresti. Povestea spusa de carnetul nostru de drum este a lui si a unei Dacia 1300 „model frantuzesc” cumparat de domnul Costel la sfarsitul lui 1971 …
Iar povestea lor incepe cu o prima insemnare in data de 15 februarie 1972 pe cand masina avea doar 35km la bord …
Continund de’a lungul a zeci de pagini in care sunt consemnate cu o meticulozitate rar intalnita intreaga lor poveste din care nu lipseste pana si fiecare alimentare cu benzina exprimata in cantitate, calitate si cost pana in jurul datei de 20 octombrie 2006 cand scrisul este transformat vizibil din unul aliniat si ordonat in unul tremurat si usor dezordonat …
Cei doi buni prieteni de drum strangand impreuna nu mai putin de 33 de ani in care au parcurs 373.393 kilometrii si au alimentat de 1188 de ori. De la acea data ceva s’a sfarsit … iar citind aceasta poveste pe care o gasiti integral aici, inima ti’se strange treptat de emotiile care pun stapanire pe tine, mai ales daca esti unul din pasionatii de masini ce isi vad masina ca pe un real membru al familiei si nu doar ca pe o cutie de tabla cu care iti faci treaba.
Pe final, pentru domnul Costel si toti cei ca el, voi cita aici poezia:
Fiecare Dacie are un suflet
La sud-est de Apuseni,
Din suduri, vopsea si fier,
M-am nascut la Mioveni
Cu volan si pedalier.
Dacia numele mi-au dat
Si-am simtit ceva ciudat.Era cheia din contact,
Care indata m-a miscat.
Cineva m-a cumparat…
A platit, si am plecat.
Era EL, soferul meu
Cel ce l-am plimbat mereu.Si-a inceput povestea noastra
Drumuri lungi si de asfalt,
De la marea cea albastra,
Pana-n varful cel inalt,
De acasa, pan’ la munca,
Din oras si pana’n lunca.Trei am fost la inceput:
Eu, soferul, si nevasta.
Intr-o zi, venii napasta
Si-l simtii mai abatut.M-a condus tare de tot,
As fi zis ca-i cam netot…
Ma forta, ma alerga,
Uleiul mi-l cam fierbea.Ne-am oprit pe la Giulesti
Cu ceva… dificultate.
Ce era aici, ghicesti?
Era o maternitate.Lacrimi, zambete si soare
Ca pe un fundal de teatru
Totul parca a prins culoare.
Venisem trei, am plecat patru.Vremea repede a trecut,
Motorul mi-a segmentat
Si vopseaua a retusat,
Ca sa fiu ca la inceput.
Pneuri bune el mi-a dat
Si benzina mi-a bagat.Am facut si-un accident,
Cand cel mic si-a luat carnet.
S-a crezut aventurier,
Eu eram in marsarier.
El conducea demarcat.
Aripa s-a infundat…Dar batranul l-a invatat
Si l-a tot imbarbatat:
– Sa conduci nu-i deloc greu,
Dar atent sa fii mereu!Si au mai trecut multi ani
M-au zgariat diversi golani
Dar stapanul m-a vopsit,
Tabla el mi-a ocrotit.
Ma simteam cea mai frumoasa,
Dar nu mai eram fatoasa.Nu am piele, si nici clima.
Nu sunt eu cea mai dotata.
Dar am fost in lumea toata.
Sa fi fost asta o crima?Drumurile s-au umplut
De vehicule germane,
Japoneze, cu xenoane…
Nu mai e ca la inceput.Dar… nu ma intereseaza
De nimic nu imi mai pasa.
Ca din zori, pana-n amiaza
El ma tot face frumoasa.
Lui nu-i pasa ca’s batrana
Sau ca nu am servofrana.De acum patru decenii
M-a ales dintr-o multime.
Eram mii si mii de Dacii
Scoase toate din uzine.
Dar el m-a ales pe mine,
Sau invers, si nu pe oricine?Intr-o zi ploua puternic
Mergeam greu, ca un marfar.
Simteam un miros nemernic
De cortegiu funerar.Era EL, cel care odata
Bordul mi-l mai lustruia
Dar nu-mi mai strangea volanul,
Ci pe catafalc era.Anii repede au zburat
Si rugina m-a cuprins,
Bordul crunt s-a fisurat
Iara dorul m-a invins.Simt de parca ar fi fost ieri
Tot suduri, vopsea si fier:
Nu mai sunt la Mioveni,
Dar acasa am ajuns,
E doar un alt atelier.
Stati! O gheara m-a strapuns…Nu mai sunt un suflet tanar
Nu mai am motor, volan
Am murit un simplu numar
Dar voi invia Logan.
Ei, v’am emotionat astazi sau nu? 
O viata de om. Pentru acele vremuri masina Dacia 1300 era CEVA. Tata asemeni a avut o Dacie 1300, bleu pana a murit, luata tot prin ’72. Aveam permis si masina mea de ceva anii si nu ma lasa sa o conduc. Acum imi pare rau ca am vandut-o si la acel moment nu i-am inteles valoarea, asta e!
Părerea mea e că Dacia este o MAŞINĂ adevărată. Inclusiv şi o poezie am cetit despre maşinuţa asta a noastră, maşina poporului, dăciuca, sau mai cum mai vreaţi să o numiţi. A trecut prin multe, şi bune şi rele, a fost lăudată şi înjurată, a cărat nici nu-ţi poţi imagina ce, şi uite că nu se lasă bătută. Spiritul continuă şi în ziua de azi, într-o nouă reîncarnare, Logan, Sandero, Dastăr. Spuneţi-mi o altă maşină care vă emoţionează mai tare decît dăciuca noastră. Aaaa, aia cu multe cerculeţe, sau cu elicea alb-albastră, sau cu steluţa din cerc, sau poate hardughia ceea cu căluţu din poveste sau bivolu cel nărăvaş ? Aş de unde… tot Dacia noastră e mai bună. Pentru că e de-a noastră !
Vasile – copilaria mea jumatate este traita in Dacia 1300. Ai mei au avut norocul sa aiba 2 bucati, bunicii si parintii, una era cu sot si alta fara sot, mare avantaj pe vremea aia.
Am facut toata tara asta (tur de o vara) cu una din ele … 0 probleme … in afara de cateva minore. Pe ele am invatat sa conduc la bunicu in brate, pe una din ea mi’am luat permisul acum 20 de ani (ioi ce batran sunt 
) … din pacate azi nu a supravietuit nici una. Vorba ta … nu le’am stiut nici eu si nici restul adevarata valoare.
Sorin – pentru mine nici o masina nu starneste mai multa emotie si cred ca sunt multi ca mine. Probabil, foarte probabil in subconstientul meu am luat decizia ca dupa 20 de ani de cand am condus ultima Dacia si de atunci doar nemtarii (de care sunt satul pana peste cap) anul trecut prin vara sa ma intorc la Renault, chiar daca intr’o versiune mult mai moderna si departe de ce era Dacia, sa stii ca a pastrat totusi ceva din acel ADN pe care il simt de cate ori ma urc in Laguna. E un sentiment de „acasa” … greu, foarte greu de explicat in cuvinte mai ales celor pentru care o Dacia nu a fost a doua casa ca si pentru mine si mai ales nu au o pasiune aparte pentru masini, in special batrana noastra daciuta.
Marturisesc ca sunt in cautarea uneia de prin anii ’70 pe care imi doresc sa o gasesc si mai ales sa o reconditionez in amintirea celor in care am crescut la propriu. 
Cand ai zis ca ai avut „0 probleme…in afara de cateva minore” m-am gandit la fete minore. Se pare ca de la 18 ani vezi altfel lucrurile.
Imi aduc aminte ca am visat pe la 16 ani ca facusem 18 si dimineata m’am trezit tot transpirat si disperat … multumind la Dumnezeu ca a fost doar un vis. In rest probabil ca da.
Multi inainte ca te stiu de mic!
Multumesc la fel! De mic, de cand injuram prin articole…