TAC si tac

No, intr’o dupamiaza ploioasa de aprilie 2010, sed langa o soba dintr’un hostel din Copenhaga. Este vremea pastilor si le celebrez in tacere si nemiscare ca si cum m’asi transporta in fotografia din care voi, familia mea ma priviti. Imi aud inima, care va zice voua pe romaneste: „Hristos a inviat” dragi mei! Imi pare rau ca sunt intr’un vis ce nu se mai sfarseste si sunt singur si strig si strig (ca si azi noapte in alt vis) si nimeni nu imi aude engleza ce incerc acum sa o stapanesc.

Cum am ajuns aici? De ce sunt aici? Ce fac eu aici? Deocamdata intrebari … multe intrebari …

E drept ca primesc o gramada de zambete largi si facem o gimnastica comuna, dar mie imi trebuie gesturile TALE iubita mea si nu’s! E dificil sa ai doua vieti si sa incerci sa nu fi absent din nici una! Acum tac, dar daca spun TAC , lumea este multumita … nu pentru ca nu ma aude ci pentru bunacuvinta de a multumi! (n.a. TAC = multumesc, in traducere).

Ce bine ca am plecat in necunostinta de cauza si mi’am uitat acasa viata … mi’am uitat’o la tine! Trebuie sa vin acum dupa ea! Te rog sa nu o dai nimanui! Vreau sa o petrec cu tine!

Te iubesc!
Va sarut!
Hristos a inviat!

Adrian.

P.S. Mai vorbim.