Totul despre Craciun, crestinism si paganism

Originea sărbătorii

Cuvantul „Craciun” nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sarbatoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sarbatoare. În Noul Testament nu exista nici o lege care să oblige la tinerea unor sarbatori religioase cu date sau anotimpuri fixe.
Craciunul este celebrarea zilei de naştere a Domnului Isus Hristos. Dar nici ziua de nastere a Mântuitorului nu a fost poruncit să fie păzită. Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului: Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători.
După ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.

Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru. Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie.

Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?

Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate.

„În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare.”

Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos.
Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită „Naşterea” – „Naşterea Soarelui”. În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord – asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.
Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu – De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.

Preotul Dumitru Bălaşa scrie:

Precizăm că aşa numitul cult al Soarelui nu a fost adus în Dacia de coloniştii romani, ci el este autohton. Era cea dintâi credinţă a strămoşilor Geto-dacilor, aşa cum am arătat. S-a afirmat că între ciclul sărbătorilor de iarnă romane, mai cu seamă Saturnalele, Calendele şi Dies natalis Solis Invinct, cercetătorii cred a stabili legături indiscutabile. În realitate, lucrurile stau invers. Mai întâi este vorba de o oarecare coincidenţă a zilei de naştere a lui Isus Hristos (FALS: nu se cunoaşte o dată a naşterii lui Hristos – apoi să nu uităm că în decembrie, nici în Israel nu mai stau păstorii noaptea cu oile pe câmp (Lu.2:8), cât despre a naşte în grajd iarna… este frig! n.m.), cu perioada sărbătorilor de iarnă ale lumii vechi. Prima dată ziua lui Saturn a fost stabilită ca o zi de sărbătoare la 17 decembrie în anul 217 î.Hr. După aceea, pe parcurs, s-a mărit treptat numărul zilelor, până ce s-a ajuns la 7 zile, între 17 şi 23 decembrie. Împăratul Aurelian (270-275), adept al cultului Soarelui – Mithra, în anul 274, a declarat oficial ca zi de sărbătoare ziua de 25 decembrie, pentru a contracara avântul şi sărbătoarea creştină. Cu toate acestea, cultul lui Mithra, în anul 391, prin decret imperial, era declarat ilicit.

În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie. Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).
Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).
Este posibil ca datele să aibă vreo importanţă în „dimensiunea spirituală” a îngerilor şi a lui Dumnezeu? Nu am studiat încă acest lucru. Ştiu însă că Domnul a cerut în V.T. sărbătorirea anumitor evenimente în anumite zile (fixe) sau anotimpuri (perioade)… Nu se ţineau la întâmplare. Oare duhurile rele, împotrivitoare lui Dumnezeu doresc să imite pe Dumnezeu, pentru a fi cinstite ca Dumnezeu? Cu siguranţă! Oare dracii se bucură să poată batjocori pe Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale (omul) sau a celor răscumpăraţi făcându-i să ţină zile care nu sunt poruncite de El, ba chiar zile care la origine au fost dedicate unor „dumnezei străini”? Cu siguranţă!
Decembrie …are ca simbol Ţapul sau Cornul Caprei şi Capricornul (Viaţa sau Oglinda vieţii la greci). În plastică este reprezentat ca un ţap cu coarnele pe spate. În această lună, la 25, se sărbătoreşte Naşterea Domnului, popular Crăciunul… Adesea, în simbolistică, creştină, păgână sau chiar satanistă, ţapul (capra) reprezintă pe… cel rău! Căruia dintre noi i-ar fi bine să serbeze ziua celui iubit prin simboluri ale duşmanului celui iubit?

Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război?

Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

De unde vine acest numele Craciun si ce înseamnă el?

Din vremuri străvechi ne-a rămas o istorisire care explică de ce sărbătoarea naşterii Domnului poartă numele de „Crăciun”.
Se spune că Fecioara Maria, de mică, intrase la mănăstire. Aici a fost anunţată de arhanghelul Gavril că-L va naşte pe pruncul sfânt. Când sarcina începea să fie vizibilă, nevinovata fecioară i-a spus stareţii întreaga poveste, dar aceasta n-a crezut-o şi a alungat-o de la mănăstire.
Ruşinată, Fecioara s-a ascuns într-o pădure, dar aici o urmărea tartorul iadului, chinuind-o cu vedenii şi coşmaruri. În ajunul naşterii el a aruncat o piatră în sânii fecioarei. Din ei a ţâşnit pe cer laptele sfânt, astfel luând naştere Calea Laptelui (Calea Lactee).
Nemaiputând îndura acest chin, Maria a plecat din pădure şi a ajuns la casa lui Crăciun, un boier nemilos care-şi tortura soţia şi fetele. Acesta era plecat şi soţia lui, o femeie miloasă, a găzduit-o pe Fecioară in staul, unde a născut. În acel moment s-a arătat pentru prima dată pe cer Luceafărul, pentru a vesti sosirea lui Iisus. Văzând steaua, Crăciun crezu că femeile au dat foc la casă şi se grăbi să vadă ce s-a întâmplat.
Între timp Crăciuneasa avusese grijă să facă totul după datini, si drept răsplată Maica Domnului le vindecă pe cele trei fiice ale lui Crăciun care fiecare avea câte ceva: una era şchioapă, alta oloagă şi ultima oarbă.
Când ajunse acasă, fiindcă soţia nu i-a ieşit în întâmpinare, i-a tăiat mâinile. Văzând aceasta, Fecioara i le puse la loc şi, prin această minune îl făcu şi pe bărbat să-şi dezgheţe inima şi să creadă în Dumnezeu. Din acest motiv, ziua în care s-a născut Mântuitorul, s-a numit Crăciun.
Numai o fărâmă de bun-simţ dacă ai, vei fi neplăcut surprins de penibilul acestei explicaţii. Nu-i de mirare că mulţi oameni nici nu mai vor să audă de religie, de Dumnezeu când sunt întâmpinaţi cu astfel de poveşti. Nu îţi trebuie nici multă minte şi nici multe cunoştinţe ca să-ţi dai seama că ea nu este adevărată:

• ce fel de mănăstire era aceea la care a intrat Fecioara? Mănăstirile „creştine” au început să apară în sec.IV (cam la 300 de ani după moartea Mariei); evreii nu aveau mănăstiri iar dacă ar fi fost o altfel de religie, Maria nu ar mai fi fost socotită neprihănită de către Dumnezeu!
• în afară de faptul că îngerul Gavril a vestit Mariei naşterea pruncului, toate celelalte amănunte (atât personaje, locuri cât şi întâmplări) nu sunt decât invenţii puerile, unele dintre ele chiar mai rău, stupide (cum ar fi originea Căii Lactee şi a Luceafărului).
• Biblia nu susţine nicăieri ideea că Maica Domnului ar fi făcut minuni…

Crăciun – (din lat. creatio-, onis) una dintre cele mai mari sărbători creştine, care celebrează, la 25 decembrie al fiecărui an, naşterea lui Isus Hristos. (dicţionar V. Breban)

Iată explicaţia dată de preotul Dumitru Bălaşa:

Domnul Iisus Hristos fusese socotit de gnostici o creatură – Creaciun. După anul 325 a fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, una din persoanele Sf. Treimi: „născut, iar nu făcut (creat)”. Totuşi, în popor, Iisus Hristos este identic cu Crăciun. (Gnosticismul traco-dacic, după forme şi locuri, durează până în a doua jumătate a mileniului întâi d. H. După ce Sinoadele dau o formă precisă Creştinismului, acesta se integrează doctrinei precizate şi din el rămân numai anumite elemente.) În cărţile de cult ortodox, cuvântul Crăciun nu există, ci Născutul. Poporul Daco-Român, care nu a făcut doctrină, a păstrat primul termen până astăzi. Un colind spune:

Că-i născut un domn prea bun
Cu numele lui, Crăciun,
Că-i născut un om frumos,
Cu numele lui, Hristos.

Totuşi, în finalul aceleiaşi cărţi, autorul se exprimă confuz şi chiar el însuşi cade în ceea ce critică poporul neştiutor:

Timp de aproape o jumătate de secol, Crăciunul, frumoasa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu colindele ei, a fost strânsă în sârmă ghimpată: Moş Crăciun, îngropat şi înlocuit cu prozaicul Moş Gerilă. Dar s-a produs o minune. Odată cu revoluţia…, Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost descătuşată. Moş Crăciun a înviat…
Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român, un fir de borangic în pânza multimilenară a neamului. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos „născut , iar nu făcut”…(1) Cu alte cuvinte, „creatul” şi Iisus sunt una…
Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o „creatură” a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

Traditia bradului

Un obicei specific „sărbătorilor de iarnă” este aducerea în casă şi împodobirea unui brad. Oare ce legătură are bradul cu sărbătorile de iarnă? Ce este specific bradului? Ce îl face să fie diferit de alţi copaci? Un cântec „de sezon” de origine germană (din câte ştiu) spune:

O brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde…
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde…

Dacă este să simbolizeze ceva, atunci ce ar arăta bradul „cel veşnic verde”? Viaţa fără sfârşit, nu-i aşa? Toţi ceilalţi copaci „mor” toamna, dar el, este „tot verde”, aşa cum toţi oamenii mor, dar Dumnezeu rămâne în veac… Poţi să numeşti (din acest p.d.v.) bradul drept dumnezeul copaci-lor! (Deci când aduci în casă bradul… aduci un „dumnezeu străin”?)

Nu este de mirare că la Lunca Ilvei (şi în multe alte părţi) oamenii împodobesc căruţa care duce mortul la groapă cu brazi – vor să spună ceva despre nemurire; la fel când construiesc o casă şi pun în vârful acoperişului un brad; la fel când împodobesc sala nunţii cu crengi de brad – vor să spună ceva despre trăinicia casei sau a căsniciei.
Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită „necivilizată”) cât şi în cea modernă.
Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!

Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).(3) Un comentariu foarte bogat şi interesant despre Tamuz se găseşte în Smith’s Revised Bible Dictionary.)

Biblia vorbeşte în multe locuri despre închinarea greşită asociată cu „pomul verde”:

De.12:2 Să nimiciţi toate locurile în cari slujesc dumnezeilor lor neamurile pe cari le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi sub orice copac verde.
1Împ.14:23 Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt şi sub orice copac verde.
2Împ.17:10 Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde.
2Cr.28:4 Aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde.
Is.57:5 care se încălzeşte pentru idoli sub orice copac verde, care junghie pe copii în văi, sub crăpăturile stâncilor…
Ier.2:20 De mult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile, şi ai zis: „Nu mai vreau să slujesc ca un rob!” Căci pe orice deal înalt şi sub orice copac verde, te-ai întins ca o curvă.
Ier.3:6 ,,Domnul mi-a zis…: ,Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde, şi a curvit acolo.
Ier.3:13 Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, sub orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu, zice Domnul.„
Ez.6:13 Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când morţii lor vor fi în mijlocul idolilor lor, împrejurul altarelor lor, pe orice deal înalt, pe toate vârfurile munţilor, sub orice copac verde, sub orice stejar stufos, acolo unde aduceau tămâie cu miros plăcut tuturor idolilor lor.

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!

Alt ornament care aduce cu strălucirea soarelui, aurului şi argintului sunt artificiile şi luminiţele – ca nişte steluţe (sau „pui de soare”… „sorişori de curând născuţi”)…

Darurile de Craciun

În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Închipuit ca un moş cu barba albă Sân-Nicoară (cum i se mai spune Sfântului Nicolae) poate aduce ninsoarea doar scuturându-şi bărbia de omăt. Sfântul Nicolae a fost treptat desacralizat. Nu numai Moş Crăciun este numit cu duioşie „moş”; Sfântul Nicolae, episcopul de Cezareea, martirul lui Iisus şi săvârşitorul de minuni, devine în ochii românilor Moş Nicolae. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.
Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei.
Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel – Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase – 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi – De.15:13,14; daruri pentru copii – Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi – Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)
Găsim în Biblie un pasaj unde acest schimb de cadouri este făcut într-un cadru festiv negativ, anti-Dumnezeu – Ap.11:10; aici oamenii sărbătoresc uciderea a doi prooroci care vesteau cuvântul lui Dumnezeu.
A face o legătură între cadourile care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Mat.2:2,11) – este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

Colindatul

Preotul Dumitru Bălaşa scrie:

E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr – 293-311 – împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a „cântat” când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că „împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…” – Lu.2:13. Apoi îngerii nu au mers din casă în casă…
Colindele de ieri şi de astăzi
Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 – nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.
Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor „calende”. Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului. Cel mai surprinzător este faptul că melodiile s-au păstrat nealterate, cu preponderenţă în zonele izolate (Maramureş). Colindatul era un obicei exclusiv masculin, ceata de feciori având misiunea de a trece pe la fiecare casă şi a aduce vestea cea bună. Timp de şase zile, colindătorii realizau un cerc invizibil în jurul comunităţii, pentru a o proteja mai apoi de venirea Anului Nou, când demonilor li se dădea drumul pe pământ. Pe lângă colindele consacrate ce vorbesc despre Naşterea Mântuitorului în ieslea din Betleem sau despre magii de la Răsărit purtaţi de stea, se remarcă colindele intermediare. Acestea mai păstrează reminiscenţe păgâne: colinda corbului, colinda junilor, colinda gospodarului. Aceste colinde îmbină tradiţiile păgâne ale Anului Nou cu semnificaţia creştină a Naşterii lui Iisus Hristos. Sunt colinde de fertilitate, colinde de binecuvântare a pământului sau colinde provenite din cultul strămoşilor. Este clară deci originea religioasă păgână a obiceiului de a colinda în timpul sărbătorilor de iarnă.
De Ignat şi până la Crăciun se porneşte alaiul obiceiurilor de purificare, tradiţii vechi şi precreştine. De Ignat, sărbătoarea Sfântului Ignat Teoforul, oamenii nu lucrează, singura activitate fiind sacrificarea şi pregătirea porcului. Preparatele vor îmbogăţi masa de Crăciun, semn al abundenţei şi al belşugului. Adunaţi in grupuri, tinerii merg cu turca, capra sau brezaia. Turca este un bot de oaie cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn, împodobite cu diferite ornamente. Capra este un bot de capra cu coarne de berbec. Ambele sunt fixate pe un băţ şi jucate, într-un ritual bine stabilit. La sfârşit turca şi capra mor; ele sunt simboluri ale anului care moare. Capra şi turca sunt simboluri demonice, ele sunt purtate în comunitate şi arătate tuturor pentru a înlătura astfel frica şi blestemul. Folcloriştii identifică aceste imagini cu reminiscenţele mitologiilor populare în care zeii demonici aveau reprezentări de acest gen (Bachus – ţap). Alt obicei, tot mai rar întâlnit, este ursul. Doi tineri sunt îmbrăcaţi într-o blană de urs. Ei sunt însoţiţi de doi „moşi” care au grijă ca ursul să joace aşa cum i se cântă. Jocul agonic al ursului simbolizează, la fel, moartea anului vechi şi naşterea aceluia nou. Tradiţia populară păstrează pe un fond precreştin şi sceneta Irozilor. Aceştia îi întruchipează pe cei trei crai de la Răsărit, veniţi să aducă daruri de vin, tămâie şi smirnă pruncului Iisus Hristos. Doar Irozii reprezintă un obicei specific Crăciunului, celelalte făcând parte din ritualurile de pregătire în vederea venirii Anului Nou.

Taierea porcului de Ignat

Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun. Ţăranii cred chiar că un porc neînjunghiat în ziua Ignatului nu se va mai îngrăşa, pentru că atunci el îşi visează cuţitul. Să-l mai ţii în ogradă după această dată nu e de nici un folos de vreme ce porcul nu mai pune carne pe el, ba chiar poate dăuna, căci înjunghierea lui cu întârziere poate provoca evenimente neplăcute.
Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.
Ignatu’ – un obicei tradiţional românesc ?
Porcul era considerat în vechile culturi animal sacru. În tradiţia populară românească, Ignatu’ este o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul din calendarul ortodox. Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori – moment al zilei propice multor practici rituale.

„Dacă nu tai porcul de Ignat, nu-i mai merge bine… După Ignat, porcul slăbeşte” spun bătrânii.

„Victima” este pregătită cu gesturi şi formule rituale: animalul este stropit cu apă sfinţită, este aşezat cu capul spre răsărit, pe frunte sau pe ceafa este trasată cu cuţitul o cruce pe care se presară sare, iar în casă sunt rostite formule rituale: „Doamne ajută!”, „Să-l mâncăm cu sănătate!”.
Alte obiceiuri scot în evidenţă valoarea animalului ca simbol al vieţii: părul porcului trebuie înmuiat în sânge „pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”, iar sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei.
Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună (numită „pomana porcului”) ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

Dincolo de toate acestea, eu cred ca ar trebui sa luam ceea ce este bun din acest obicei, si chiar daca originile acestei sarbatorii nu sunt unele tocmai crestine asa cum incearca toata lumea sa spuna, nu este nimic rau sa fac bucurie altora sau sa incerci pe cat posibil sa fi mai bun cu altii.

Sper ca ati avut rabdare sa cititi pana aici si ca acum ati aflat totul … sau aproape totul despre ceea ce inseamna sau a insemnat vreodata Craciun !

Sarbatori fericite !

Bibliografie, documentatie si surse citate
De la Zamolxe la Iisus – preot Dumitru Bălaşa
Religia tainică a Babilonului – R.E.Woodrow
Easton’s Bible Dictionary
The Catholic Encyclopedia
Ealsh – Curiosities of Popular Customs
Frazer – The Golden Bough
P.L.Tan – Encyclopedia of 7700 Illustrations
www.zamolxis.ro
www.tion.ro