Exista o vorba veche:
„Nimeni nu este profet in tara lui”
Conform ei, imi permit un aforism propriu ca si completare si spun ca:
„Nici cel care (i)ubeste nu este apreciat de cei pe care ii (i)ubeste, ci de cei care il (i)ubesc.”
Conform acestui mic adevar personal, nu am sa inteleg niciodata de ce doar disparitia fizica i’ar aduce aprecierea cuvenita unui om insufletit, dar cum nu ti’se da nimic, fara a pierde sau sacrifica ceva inainte, probabil ca insasi bucuria de a te simti apreciat cand te dedici trup si suflet, este pretul pe care trebuie sa il platesti, aprecierea ta ca trup (om) nefiindu’ti de nici un folos pana cand sufletul ti’se va elibera de povara trupului ce nu ti’a fost acceptat ca si constinta.
„Despre morti … numai de bine!”
Dar cat au fost vii … de ce oare nu au contat?
Prea mult orgoliu sa recunosti ca acel om si’a dedicat viata ca sa o schimbe pe a ta?
Prea multa mandrie ca sa recunosti ca prin ceia ce a facut poate ca te’a ajutat sa fi ceia ce esti azi?
Prea multa invidie ca sa recunosti ca insasi existenta lui fizica iti era o masura prea mare sa o poti egala?
Poate de aceia toti oameni mari au murit singuri, inconjurati de cei pe care nu i’a (i)ubit, dar a fost (i)ubit de cei ce il inconjurau si totusi … singuri … pentru ca singuratatea nu survine cand nu te inconjoara nimeni … ci cand te simti singuri printre cei ce te inconjoara.
Multi orbi vor citi aceste randuri, dar vor vedea ceva in spatele lor doar cand ochii le vor fi deschisi de lacrimi.