Copil fiind, de 23 August defilam. Povestea trista din spatele celebrelor manifestatii comuniste

Introducere pentru cei care nu au trait vremurile alea:

Fata de ce ati vazut in ultimii ani desfasurandu-se in Piata Victoriei (Socialiste) cam asa arata un flash mob organizat pe vremea cand eram eu copil, o defilare organizata intr’o manifestatie mamut inchinata prea iubitilor conducatori pentru care erau adunati mai de voie, de nevoie, copii din toata tara si tovarasii din uzine. Manifestarile astea se organizau peste tot in tara cu participarea obligatorie, insa la un nivel mult mai mic decat ce era organizat in Bucuresti unde culmina adulatia regimului. Ca treaba aia sa iasa in Bucuresti asa cum o vedeti, era o munca titanica, la una din defilarile alea participand si eu, un copil de vreo 12 ani, luat mai mult pe sus dintr’o scoala de provincie, povestea care urmeaza fiind si povestea multora din generatia mea.

Racolarea copiilor din scoli

Avand in vedere faptul ca pentru manifestatiile astea mamut, care dupa anii ’80 au devenit din ce in ce mai grandioase pentru a multumi nesatul preaslavirii iubitilor conducatori, era nevoie de zeci de mii de copii, racolarile prin toata tara incepeau devreme, fiecare scoala trebuind sa „livreze” un anumit numar de copii care sa fie trimisi pentru pregatirile marii defilari de la Bucuresti. Vizate erau clasele 6-7-8, la nevoie ca sa dea la numar chiar si mai jos de atat, care la inceputul lui August erau incarcati in trenuri sau autobuze si transportati ad-hoc la Bucuresti. Momeala care se dadea parintilor ca sa isi trimita copiii consta in faptul ca totul era mascat sub promisiunea unei tabere gratuite, multi dintre cei care nu isi permiteau altfel asa ceva, fiind mai mult decat incantati sa isi trimita copiii. La mine nu a fost cazul, ca eu am plecat la nici o saptamana dupa ce ma intorsesem dintr’o tabara la Negresti Oas, de trimis am fost trimis ca „recompensa” ca invatam bine si meritam o asemenea „mare onoare” de a ii adula pe intaii tovarasi, live.

Transportul

Transportul din micul oras de munte pana la Bucuresti s’a facut cu trenul, un tren cu multe vagoane in care tovarasii activisti inghesuisera copii din tot judetul, in Bucuresti ajungand dimineata, de la gara fiind preluati de autobuzele care ne asteptau si transportati la centrele de instruire, eu nimerind la ala din Regie, cazarea fiind facuta in caminele studentesti din apropierea stadionului Sportul Studentesc, unde a urmat sa imi petrec supliciul celor trei saptamani.

Cazarea si masa

La capitolul cazare in caminele alea studentesti din Regie, conditiile erau mai mult decat jalnice, camera in care am nimerit eu cu inca alti trei tovarasei de suferinta, neavand nici macar sticla la fereastra. In rest, peste tot persista un miros puternic de mucegai, saltelele erau mucegaite, la fel si mobilierul foarte vechi, baia comuna pe hol, la care bineinteles ca nu aveam decat apa rece, si aia cu portia, la alea 2-3 dusuri functionale din cate erau in rest. Daca ar fi sa gasesc un cuvant care sa defineasca conditiile de cazare, jalnic ar fi unul prea mic. Ca masa in schimb, spre deosebire de alte tabere in care am mai fost, aceasta era la alt nivel in sensul ca mancarea era foarte buna si multa, de aia cu unt adevarat la micul dejun,  crenvursti si salam de vara, friptura, sarmale, salate si alte bunatati la care puteai oricand sa mai ceri o portie, plus o sticla de suc de calitate superioara probabil facut special pentru noi.

Desfasurarea supliciului zilnic

Trezirea se dadea la ora 6 dimineata pentru ca la ora 7 sa fim la micul dejun. La 8, incolonati frumos plecam inspre locul de adunare, respectiv unul din terenurile de antrenament al Sportului Studentesc acoperit cu bitum sau zgura, unde impartiti pe grupe, la ora 9 fix se dadea startul la antrenamentele chinuitoare care se desfasurau sub un soare necrutator de august care te lesina de pe picioare. Practic, aveai tot soiul de sarcini, de la alergarea dintr’un punct fix la un alt punct fix prestabilit pentru fiecare dintre noi cu niste capace de conserve pironite in sol unde trebuia sa facem ceva, de acolo sa fugim organizat spre un alt punct unde trebuia sa facem altceva si de la capat, iar si iar si iar si iar, pana la ora 11 cand luam prima pauza in care primeam „fortifiantele”, un moment ce ajunsese sa fie cel mai iubit si asteptat moment din intreaga zi.

Fortifiantele

Spre deosebire de ceiucul cald cu biscuitzei distribuit in vremea „protestelor libere” din Piata Victoriei (Socialiste) sub stindardul „energie pentru democratie”, pentru noi, copiii de atunci, ca o recompensa pentru uriasul efort facut sub soarele ala necrutator, la ora 11 veneau cateva masini din care se distribuia pentru fiecare copil aproape lesinat, o sticla de Pepsi Cola si un pachet de biscuiti sau Eugenia. Fiind aproape lesinati de soarele arzator si epuizati de antrenamentele dure la care eram supusi, era un soi de moment magic petrecut intr’o oaza, putand sa stam pentru jumatate de ora undeva la umbra si sa consumam cu nesat sticla aia de Pepsi si biscuitii primiti. Descurcaret cum sunt de fel, m’am prins ca pentru cativa lei strecurati la unul din tovarasi veniti cu masinile alea, puteam avea sansa sa ma lipesc uneori de inca o sticla de Pepsi pe care o imparteam cu vreun tovarasel de suferinta si la care eventual ii mai ramasesera niste biscuiti.

Repetitiile zilnice

Erau dure si necrutatore, repetative pana la epuizare, fara a avea la dispozitie nici macar apa sa ne hidratam si nici pauze pentru a face asta si continua in ritm sustinut (cu exceptia pauzei de jumatate de ora de la ora 11) pana la ora 13 cand plecam incolonati pentru masa de pranz, unde primul lucru pe care il faceam cand ajungeam era sa bem apa ca niste camile venite din desert. Dupa masa de pranz, urma o pauza pana la ora 16 cand la fel de incolonati porneam din nou la locul de supliciu unde, incepand cu ora 17 reluam de la capat aceleasi repetitii pana ajunsesem sa le visam si noaptea in somn, tovarasii care se ocupau de toata treaba asta fiind foarte dedicati si atenti, din cand in cand avand grija sa ne mai corijeze cu un bat pe spinare daca insitam sa gresim si sa le stricam frumusete de parada. Fain era ca atunci cand ne intoarceam inapoi la caminul ala amarat nu prea aveam tot timpul nici macar apa aia rece sa ne spalam, motiv pentru care m’am ales cu niste minunate rani la subrat si picioare de la sandalele alea penibile pe care ni le’au dat si care te rodeau ca dracu de la transpiratia in exces. Tratamentul a constant in niste pudra de talc si aia a fost tot, nici dracu nu concepea sa lipsesti de la repetitii mai ales ca faceai parte dintr’un ansamblu unde totul trebuia sa iasa struna.

Timpul liber

Care timp liber? Repetitiile se desfasurau de luni pana duminica in ritmul descris mai sus, duminica avand totusi mila de noi si lasandu’ne liberi dupa masa. Practic, acolo unde eram cazati nu aveai ce sa faci, in afara de o cofetarie in apropiere unde nu gaseai oricum mare lucru, nu prea aveai nimic de facut si oricum nici in stare nu prea mai eram de nimic. Cu toate astea, eu m’am aventurat in orele alea libere de duminica dupa masa ceva mai incolo de zona unde eram cazati si imi aduc aminte ca dupa ce am trecut de o gaura dintr’un gard am dat de un strand cu niste bazine ce erau umplute cu ceva apa alba ca laptele (probabil de la clorul in exces) in care se zareau ici colo coji de seminte si in care m’am avantat fara sa ma mai gandesc la ceva. N’am spus la nimeni de descoperirea mea de teama sa nu ma toarne si am continuat sa mai fug p’acolo cand prindeam ocazia.

23 august, ziua izbavirii

Ne’au trezit pe toti la 4 dimineata si ne’au distribuit echipamentul de defilare. Mie mi’a revenit o salopeta rosie, o sepcuta la fel de rosie, o pereche de ciorapi albi pana la genunchi si tenesi la fel de albi, cum nu mai vazusem si pe care am avut voie sa ii luam cu noi acasa cu tot cu ciorapi. Pe langa asta ne’au dat si stegulete, flori si ce dracului mai avea ei prevazut in coregrafia aia. In loc de mic dejun ne’au distribuit la toti celebrele „fortifiante”, ne’au urcat in autobuze si ne’au carat la locul de desfasurare a paradei, anul ala fiind ales pentru asta bulevardul din fata Casei Radio, unde am fost plasati la coada coloanelor care urmau sa intre in scena dupa scenografia pregatita. Toata treaba de acolo era extrem de bine organizata si supravegheata, practic accesul in acea zona se facea sub un strict control al securistilor si militiei, nu misca nici pasare pe cer, cum n’am miscat nici noi din rand in cele cateva ore petrecute in picioare pana cand ne’a venit randul sa ne aducem si noi jerfa ultimelor trei saptamani de chin spre slava preaiubitilor conducatori pe care abia i’am zarit in balconul de unde priveau uriasa desfasurare de forte, eu eram unul dintre  roboteii care compuneau  in N’ul viu de la Nicolae, iar dupa aceasta reusita si un punct din secera vie dintr’o alta coregrafie care se desfasura la un moment dat, fara nici cea mai mica greseala si in ritmul unui ceas elvetian. Pe la ora 15 ne’am intors la locul unde eram cazati, dupa doua zile plecam acasa cu amintirile astea si perechea de tenesi albi, singura mandrie cu care am ramas si pe care i’am tot intretinut ulterior cu creta.

In loc de final

Toate acele momente mi’au ramas vii in minte, atat de vii incat nu as mai vrea ca niciodata, cineva sa traiasca asa ceva si cu atat mai putin copilul meu. Desi aratau grandios la TV si umpleau de bucuria slavei inimile tovarasilor prea iubiti, in spatele acelor imagini erau saptamani de chin si exploatare a unor copii care aveau doar vina sa se fi nascut in acele vremuri. Trist este ca in ultimii ani am vazut cum se cuibareste o atractie tot mai mare inspre mizeriile astea ce sunt doar numite pompos ca flash mob’uri … acelasi cacat marxist, doar ca, inca, la o scara mult mai redusa.

Hai, 23 August cu bine in libertate, care desi furat de comunisti cum a fost furata si alterata toata istoria dealtfel, ramane un moment de cotitura in istoria Romaniei.