Un bun prieten (fie’i berile usoare), se zbate intre a pierde sau a nu pierde poate iubirea vietii lui … incercand sa isi faca curaj ca pe ultima suta de metrii sa nu piarda ceia ce pare pierdut deja. Oare de ce dracu nu o fi incercat sa nu piarda ce avea, cand a avut?
Complicata mai este gandirea asta umana, cand nu iti dai seama ce pierzi decat dupa ce ai pierdut deja … inca mai are o sansa si il felicit pentru puterea de a lupta si pentru aceasta sansa pana la capat, cat inca nu este prea tarziu, desi isi asuma un esec cu care s’a impacat inainte de a incerca!
Trecand de aici incolo la extrema … grav … mi’se pare sa nu realizezi ca ai pierdut cand deja ai pierdut, mergand pana la absurdul de a refuza o realitate ce iti este oferita in fata cu litere de o schioapa! In cazul dat, nu mai este iubire, ci mai degraba o boala psihica grava din care se naste disperarea ce duce pana la decaderea in cele mai crunte moduri de umilire posibila. Dar cum spunea un alt bun prieten al meu, cu solide cunostinte medicale …
„Din punctul meu de vedere, acest mod de comportament mi’se pare perfect normal, pentru un om nebun, ce nu mai are contact cu realitatea palpabila, refuzand sa o accepte in locul propriei sale realitati!”
… dragi mei, daca ati ajuns intr’o asemenea faza, luati aminte: se trateaza cu pastile multe ce te pun in legatura directa cu zeii si repaus indelungat, intr’o camera alba, unde in dreapta il aveti vecin de pat pe Napolen si in stanga pe Elvis!
Hai … nasul in perne toata lumea, ca s’au impartit deja pijamalele! 