Extaz si agonie la Retezat Sky Race

Salutare dragi mei!

Am elucidat astfel misterul lipsei mele de pe blog: pregatire pentru primul meu concurs de alergare montana, traseul de 23 de kilometrii pana la Varful Piule (2081m)!

Am descins joi in Valea Jiului – thnks, mister ICE! – si m-am dirijat apoi la locul de start Complexul Cheile Butii, unde am ridicat kitul de concurs cu nr. 1677, habar nu am de ce am avut acest nr, ca de participat au participat 900 de persoane.

Sambata la 10 eram cu totii la start si emotiile erau mari. 3,2,1…se porneste ca la Rovine, primii 2 km fiind asfalt si macadam, pana la in pod peste Jiul de Vest, unde incepe prima ascensiune pe Piciorul Plesei.

Panta incepe sa ne dea serios la musculature si fiecare trage cat poate, eu ajutandu-ma de bete de trek. Dupa o ora si 25 de minute suntem sub vf Plesa la punctul de eliminare si deja vedem abandonatii de la traseul Custura. Dar nu e timp de stat, bagam apa si ceva papa si dam gaz spre creasta, ajungand in vf Plesa, pe la 1800 m; pana aici in 7 km am urcat mai mult de 1000 metri.

Urcam in continuare sustinut pe creasta printer jepi si stanci, prapastiiile cascandu-sa in dreapta si in stanga, dar peisajele sunt superbe.

Apoi a inceput agonia: intai in vant rece si taios, apoi ploaie. Scot foita din rucsac , o pun si urc in continuare. Potecuta urca tot mai sus si ploaia se opreste exact cand ajung in varful Piule, 2081 m, punctul maxim al traseului Buta de 23 km. Fac cateva poze si apoi ii dau la vale, avem inca 14 km de traseu.

Ajungem in Saua Scorota pe ploaie si vant si incepem sa coboram spre refugiul Buta. Dau un bat unui tip cu problem la genunchi si el imi da apa, eu nu mai am. Solidaritatea alergatoare la ea acasa. Coborarea este crancena, ne tinem de jepi ca altfel ne-am duce ca pe sanie. Ploaie, vant, frig, apoi o grindina marunta ne dau de furca.

Dupa 3 ore si jumatate ajungem la refugiul Buta. Mananc bine, ma hidratez si apoi fuguta pe forestier, dar nu trece in kilometru si tovarasul genunchi da semnal de viteza mai jos.

Forestierul e luuuung si pustiu, nici nu am mai intalnit pe nimeni pana la intersectia cu celalalt traseu, unde sunt prins de cativa care coboara de pe Custura. Ultima coborare e pe uscat, dar dura; simtim din plin oboseala. Trecem un podet si…sosirea in 200 m! Cred ca am alergat urland de bucurie, ca erau oamenii cam speriati. O domnisoara imi da medalia si colegul Cristi de la Slatina Running Team – la multi ani! – imi da o bere fara alcool, mersi coane! Timpul nici nu mai conteaza, sunt maxim de emotie si endorfine. Am reusit!!

A fost un concurs dur, dar foarte frumos si bine organizat, cu privelisti deosebite si oameni frumosi. La revedere, RSR, ne vedem la anul!

P.S. Azi e marti…am o febra musculara clasa intai, dar nu ma plang, e pe sistemul ce isi face omul cu mana lui …