Ce frumos ne mințim! Pe rețelele sociale. Nu știu exact când a început să se formeze această dublă realitate, dar știu că, la un moment dat, am început să o văd clar: viețile oamenilor nu mai curg într-un singur plan. Există viața trăită și există viața afișată. Și între ele nu este întotdeauna o punte, un pod.
Uneori e o distanță care devine obicei
Pe rețelele sociale, viața are o disciplină stranie. Zâmbește la comandă, iubește fotogenic, suferă discret sau deloc. Acolo, fericirea nu este doar trăită. Devine compusă. Relațiile nu sunt doar trăite. Sunt declarate, confirmate, fixate în statusuri care par să aibă rol de sigiliu: „căsătorit/ă”, „fericit/ă”, „împlinit/ă”, „singur/ă”. Ca și cum un cuvânt ar putea stabiliza o realitate care, în sine, este mult mai fluidă. Si uneori ascunsă! Cred unii! Deși bula virtuală e cartierul de altădată: toată lumea știe tot despre toată lumea. Sau cel puțin așa se crede. Însă nimeni nu comentează! Comentariile se mișcă în privat! Departe de viețile perfecte afișate.
Dar în afara acestor cadre, realitatea continuă să respire altfel. Este cu totul alta
Oamenii știu despre oameni lucruri pe care nu le spun. Știu fisuri, știu absențe, știu iubiri care nu se văd, dar există, sau iubiri afișate care nu mai există de fapt. Și, totuși, coexistă cu imaginea oficială. Se trăiește în paralel. Nu întotdeauna din ipocrizie pură. Nu! Dintr-o formă de adaptare: aceea de a face viața suportabilă și social acceptabilă în același timp. De a aparține unei comunități. De a nu ieși din rând, de a respecta cutumele sociale. Am înțeles, în timp, că perfecțiunea afișată nu este neapărat o minciună totală. S-a transformat intr-o selecție. Dar selecția repetată devine construcție, iar construcția, privită suficient de des, începe să pară adevăr.
Nu pentru ceilalți. Pentru cel care o întreține
Așa se naște o formă subtilă de dedublare: omul devine autorul propriei imagini și, în același timp, spectatorul ei. Și totuși, viața reală nu respectă această ordine. Ea nu este coerentă, nu este filtrată, nu este mereu demnă de expunere. Este alcătuită din perioade în care corpul cedează, din momente în care tăcerea spune mai mult decât orice status, din relații care nu se încadrează în definiții simple și din adevăruri care nu pot fi traduse în citate. În acest spațiu am înțeles ceva esențial: imperfecțiunea nu este excepția vieții. Este forma ei naturală. Ceea ce se afișează ca fiind „perfect” este, de cele mai multe ori, o pauză editată dintr-un flux mult mai complicat.
Există însă și un preț al acestei discrepanțe
Pentru unii, el este ușor. Pentru alții, devine o oboseală tăcută: aceea de a menține o imagine care nu mai coincide complet cu interiorul. Și, în timp, această diferență nu mai pare dramatică. Se crede ca e normală. Atât de normală încât ajunge să nu mai fie pusă sub semnul întrebării. Poate că aici se află adevărata problemă: nu în faptul că oamenii își aleg ce arată. Doar în faptul că ajung să nu mai distingă clar între ceea ce trăiesc și ceea ce proiectează.
Și totuși, în spatele acestei duble existențe, oamenii rămân reali
Cu slăbiciuni, cu rupturi, cu iubiri imperfecte, cu decizii care nu se văd și cu adevăruri care nu încap în spațiul public. Nimeni nu trăiește doar în imagine, așa cum nimeni nu trăiește doar în adevărul brut. Suntem, mai degrabă, o tensiune între cele două. Poate că maturitatea nu înseamnă să elimini una dintre lumi. Maturitatea e să înveți să nu le confunzi. Să nu iei imaginea drept viață și nici viața drept imagine. Și poate că, într-un final, nu suntem nici ceea ce arătăm, nici ceea ce ascundem complet. Suntem ceea ce rămâne între cele două: adevărul incomplet, fragil, uneori contradictoriu, dar viu. Singurul care nu are nevoie să fie perfect ca să fie real.
Dați-vă voie să fiți imperfecți, să greșiți, să suferiți, să vă bucurați sau să plângeti!
Să fiți căzuți sau să vă ridicați după cădere!
În fond, asta e doar Viață!
Cu toate ale ei!
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.