- Prefata acestei “povesti”
- Cum am ajuns sa lupt pentru fiecare gura de aer
- Scrisoare pentru Mos Nicolae
- Marturii din infernul COVID19 – De Moș Nicolae am primit “cadou” înjumătățirea tratamentului
08.12.2020 – Ziua bucuriei și a speranței !
După prima noapte în care a fost liniște în salon și ne-am odihnit toți pacienții, întrucât aduseseră în salonul nostru cu două zile în urmă o pilă a unui doctor, un biet senil de 75 de ani și își făcea nevoile în salon unde apuca și ne și înjura dacă îndrăzneam să ii spunem ceva, asistenta tratându’l preferențial cu vizite din jumătate în jumătate de oră, m-am trezit dimineața mai în putere ca niciodată, primind și prima veste bună de când sunt aici: rezultatul testului a venit negativ și analizele considerate a fi bune cât să pot pleca acasă .
Desigur că am mai cerut anumite investigații pentru a putea fi sigur că sunt refăcut să pot merge acasă în siguranță, dar ei bineînțeles că nu i-a durut gura să spună că-s perfect sănătos fără a-mi mai face vreo investigație suplimentară, așa că m-am văzut în situația în care a trebuit să îmi fac rapid băgăjelul și să mă externez în viteză, dar plecând bucuros că o să îmi revăd familia și scap din infernul în care am fost timp de atâta amar de vreme.
În ceea ce privește sistemul medical
Fraților, 2/10 își fac treaba de la medici până la infirmieri.. feriți-vă de spital cu orice preț!
Cel mai dureros lucru e defapt atitudinea pe care o au față de pacienți..indiferență, răutate, chiar ură, multă ură de neînțeles pentru mine și orice om normal la cap!
Pe scurt, experiența mea în spital a decurs cam așa:
Ajuns la spital la 5 dimineața cu salvarea și evidente probleme respiratorii, ca prim tratament am primit o perfuzie urmată de o indiferență de 12 ore, vreme în care am zăcut pe un pat în UPU, luptându-mă tot mai mult pentru fiecare gură de aer. În tot acest răstimp, nimeni, dar absolut nimeni nici măcar nu a mai băgat capul pe ușă să vadă dacă mai trăiesc, că de întrebat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, nici măcar nu se pune problema, noroc că soția mea mi-a pus de acasă apă și ceva mâncare să am cu mine, că altfel, puteam muri liniștit de sete pe patul ăla.
Văzând că nu se întâmplă nimic și neștiind ce au de gând cu mine, am apelat la pile și după un telefon la cel care i-a numit în funcții pe-aici, au început dintr’o dată să se miște miraculos de repede în sensul că au venit dintr’o dată să vadă cum mă simt, m-au luat în sfârșit de pe patul ăla, m-au pus într-un salon unde după câteva întrebări legate de starea mea … duși au fost, dovedind că au făcut exact ca Iuda, de fațadă și doar de obligația celui care i-a sunat, fără a fi însă cu adevărat interesați de starea mea, care se înrăutățea de la o oră la alta, până când am ajuns să mă lupt pentru fiecare gură de aer, la oxigen punându-mă abia când ajunsesem aproape să mă sufoc, această întârziere contribuind semnificativ la agravarea stării mele!
În ce privește personalul … asistentele, pot spune că erau de treabă unele, altele mai puțin, dar cam pe toate le vedeai strict la ora de medicație, dimineața și seara, că în rest treceau și 10 ore în care nu intra nimeni în salon să ia măcar o saturație de oxigen, noroc că am venit cu pulsoximetru și cu termometru de acasă, de care ne foloseam toți în salon, și desigur și cu pastilele pe care le-am luat înainte de a ajunge aici și cu alea am și rămas două zile până când să îmi prescrie și mie în sfârșit un tratament! Infirmierele săracele duc tot greul, ele mai intră să ia câte un coș de gunoi și îți mai dau un pahar de apă … în rest … jale … indiferență și batjocură totală, pe doctorul responsabil de mine l’am văzut o dată la internare, încă o dată când a venit tot după un telefon dat „sus” și o dată când m-a „consultat” online, pe motiv că … nu avea echipament de protecție ca să intre în secție.
În concluzie oamenii nu mor atât de covid, cât de panica pe care o produce indiferența acestui sistem stricat care nu vrea să înțeleagă că un suport psihic bine pus omului îl poate însănătoși mult mai repede și toată lumea ar avea de câștigat.. astea sunt rezultatele numirilor politice din ultimii ani … nulități numite pe funcții cheie rezultă praful și pulberea … grija deosebită a unora dintre săracii medici obosiți din „linia întâi” rezumându-se mai mult la statul pe Facebook și eventual la partidele amoroase din timpul gărzilor, și spun asta că așa vorbea toată lumea pe acolo și nu neapărat doar pacienții.
Fară dorința de a generaliza, cam aceasta este fraților realitatea din cele mai multe spitale, nu alta și în nici un caz aia care conține laudele și poveștile pe care le vedeți spuse de diverși politicieni sau cei numiți de ei, care, mințind în felul în care mint, nu fac decât să își acopere incompetența și matrapazlâcurile, banii sifonați și alte interese, lipsa de umanitate și indiferența afișată ostentativ de o oarecare parte a personalului fiind strigătoare la cer, de aia și Piatra Neamț!
După toată experiența asta … am învățat multe lucruri și dacă nu aș fi avut-o, aș fi fost mult mai lipsit de învățăturile trase, de aceea îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acestă încercare!
Ce am învățat, în linii mari :
– când crezi că nu mai poți, Dumnezeu totdeauna te ține în brațe (l-am simțit totdeauna, însă acum mai intens)
– prețuiește familia și pe cei dragi mai mult!
– contează doar detaliile esențiale de care trebuie să ții cont în viață, ne risipim adesea în nimicuri și uităm esența..
– obligatoriu un mod de viață sănătos alimentar și fizic!
Eu nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru acestă încercare și tuturor celor care mi-au fost permanent alături, familia și prietenii care m-au ajutat enorm de mult, mai ales psihic unde a fost cea mai mare nevoie și de asemenea îi mulțumesc duhovnicului meu, care în urma rugăciunilor lui am simțit cum Dumnezeu e și mai aproape de mine!
Rămân recunoscător toată viața fratelui meu, ursul mare 🙂 și cumnatei mele, care au făcut tot ce le-a stat în putere să mă țină în parametri normali mental atât pe mine cât și tot “neamul” care a intrat în panică la aflarea veștilor despre starea mea gravă … au fost 10 zile în care au fost permanent la curent cu situația mea, întărindu-mă continuu, nu pot decât să le mulțumesc și să-i asigur pe viață de aceeași bunătate și grijă pe care am să o am față de ei în orice situație.
“Să avem ochi, să învățam din toate câte ceva “
Vă mulțumesc la toți cei care mi-ați fost martori prin intermediul fratelui meu la această cumpană grea (ce va continua ca refacere în luniile viitoare) si pe care am scris-o aici ca să îi întărim pe alții care poate trec prin aceleași necazuri ca și noi și în același timp să le dăm încredere că orice se poate depăși cu credință, voință și o familie care să îți fie alături, că în rest cât este din partea sistemului, speranțele le puteți lăsa la ușă și o spun cu multă durere în suflet când mă gândesc că sunt mulți, foarte mulți, oamenii care în suferință fiind nu au avut parte de norocul meu de a avea unde suna acolo „sus” când au simțit că se sufocă, de a avea banii cu care să își asigure necesarul în spital și poate că nici măcar o familie care să fie lângă ei ca să îi întărească! Dumnezeu să fie alături de ei, să îi ajute și să îi întărească, ii port în rugăciunile mele!
Sărbători cu bine la toată lumea, multă sănătate atât vouă cât și familiilor voastre, Doamne ajută!
R.I.
Frumoase emoții ai reușit sa transmiți în cuvinte. Ma închin. Multă sănătate, domnule.
Din pacate nu intr’un context la fel de frumos … dar, macar am incercat sa transmit si acele emotii sincere! Multumesc pentru aprecieri, multa sanatate si tie si familie tale si Doamne ajuta cu bine la toata lumea!
Mă bucur pentru însănătoșirea lui! Să sperăm că nu va rămâne cu sechele.
Cat despre sistemul medical…la noi in zonă sună astfel ” cel mai bun medic este trenul către București!”
Multumesc!
Nu stiu ce sa zic, nici fratele meu nu a fost la un spital mic, de ala de suport, vai de el, ca a avut norocul sa aiba pile, ci dintr’un spital MARE, cu staif … povestile alea, de acolo sunt scrise! Din motive evidente, nu pot da mai multe detalii decat atat, dar nu e roz pe nicaieri, faptul asta putand fi confirmat si de alte povesti! Fara a generaliza si cu tot respectul pentru medicii si personalul care isi stiu menirea si isi respecta juramantul, cei mai multi din pacate, sunt in barca ailalta, aia unde au uitat juramantul si menirea ce o au, in secunda doi dupa ce l
au depus! Dincolo de „greaua mostenire”, vorbim de umanitatea pe care ar trebui sa o aiba, ca medic.
Sunt mai multe probleme
, cum este si ratia de hrană de 10 Ron pe zi. Chiar e o problemă dacă nu are cine sa îți aducă sau ești sărac sau in incapacitatea de ați procura singur.
Nu mai zic că fără 5-10 lei poți să stai o lună pe aceleași lenjerii de pat. Nu schimbate la 3-4 zile, cum ar fi normal.
Asistentele și ele aștepta, altfel te ceartă, au un ton prin care parcă îți fac un serviciu…
Medicii au scuze, multă birocrație, mulți pacienți, resurse puține și „slab plătiți” pentru a-și da interesul.
Firește este o generalizare de prost gust, sunt și oameni minunați care fac și ar face mai mult, care poate și-ar da și viața pentru pacienți dar când proporțiile sunt deja în favoarea imposturii, e greu sa nu generalizezi.
De asta și mulți dintre aleșii noștri aleg cel mai bun doctor, avionul spre Viena, Londra sau chiar Istanbul nu fiindcă șpagă sau traficul de influență nu ar fi o problemă pentru ei ci fiindcă îi îngrozesc condițiile/facilitățile spitalelor românești.
Din pacate, asa este … trist!
Mi s- a ridicat părul pe mine când am văzut poza cu cei trei prunci. Acolo a fost mila lui Dumnezeu sau și acolo. Doamne ajută că s- a întors acasă!
Eu sunt bântuită de imaginea omului care a fost prins pe stradă, după ce fugise din spital, care striga după ajutor. E strigător la cer!
Mila lui Dumnezeu a fost pentru toti … el ca om tanar, familia lui care are nevoie de el, si lucrarea pe care o are de dus la capat, misiunea vietii lui si careia s’a dedicat de tanar copil! Multumesc de urari!
Da , e o tragedie nespusa, oamenii cu probleme psihice si bolnavi de covid, sunt internati la gramada cu restul, cel de care povestea fratele meu fiind doar unul dintre ei, altii fiind cu greu tinuti in frau sa nu se arunce de la fereastra sau sa nu umble pe la prize, pe langa boala, saracu frate’miu traind si cu frica unui eveniment ca la Piatra Neamt! E jale ce e in spitale … jale ….
Doamne ajută și sănătate! Ce păcat, lumea crede că un virusache e in stare sa omoare atâția oameni când de fapt problema e lipsa de dragoste față de aproapele..
Oare câte vieți au fost curmate din cauza acestor tipuri de malpraxis și cate au murit de fapt de covrig?
Îmi este frica să răspund..
Nu indraznesc sa fac nici o speculatie … insa e tragic totul, totul si pe langa multumiri, nu pot decat sa iti doresc sa ai parted de sanatate si tu si ai tai si sa va fereasca Dumnezeu de asemenea experiente!
Imi pare rau sa aud prin ce ai trecut. Multa sanatate si recuperare grabnica, daca nu ai facut-o deja!
Multumesc Stefan! Nu era vorba de mine ci de suferinta fratelui meu, eu am scris aici doar marturiile lui, da de suferit am suferit langa el zi de zi din cele doua saptamani crancene! Momentan e in recuperare dupa spitalizare, e destul de grea si aceasta recuperare, dar macar e acasa cu familia! Iti doresc atat tie cat si familiei si tuturor celor dragi tie, multa sanatate si Doamne fereste sa treceti prin asa ceva!
Slava Domnului…acum aer curat, odihna, un pic de exercitii fizice, poate ceva zile la munte…Doamne ajuta!
Doamne ajuta si numai bine la toata lumea!