Mai fratilor, pe la inceputurile anilor ’80 se pusese inca din noiembrie de o iarna frumoasa si bogata ca in povesti. Eu cu varul meu Dorin, pe care il bagam mereu in toate belele pamantului ca sa tragem dupa aia amandoi, asteptam cu nerabdare sa vina sarbatorile de iarna cand tata impreuna cu cativa unchii si prieteni de ai lor ne luau la colindat cu Craii, un stravechi obicei romanesc local de Ajun, cu care se merge din casa in casa si se pune in scena povestea Nasterii Domnului, pentru o interpretare care necesita saptamani de repetitii si pregatiri.
Pentru noi, copii, bucurie mai mare nu era
Facusem noi pregatiri inainte, stiam textele pe de rost, aveam si costume si tot ce trebuie, asteptam numa sa vina odata seara aia minunata de Craciun cand sa plecam la colindat din casa in casa, pana dimineata, ca nu era casa sa nu ne primeasca. Dar cum dracusorul al’ mic ce zace in mine batu ingerul, cu doar vreo doua zile inainte de Ajun, m’a prins tata la fumat, cu tot cu varul meu Dorin, iar dupa cateva scatoalce dupa cap si o intalnire de urgenta convocata si cu unchiu, verdictul a fost dur:
Anul asta, nu pupati cu Irodu’, o sa stati inchisi in casa, fiecare singur, la el acasa!
Jale mare o fost, am fi preferat o chelfaneala
Fie ea si fara numar, fie si doua zile la rand, numa sa nu ne pedepseasca asa aspru si mai ales ca la locul nostru de ingeri era candidat a lu’Tiptzer si fratele lui, ai mai mari dusmani ai nostri de pe strada. Stia tata si unchiu ca o sa ne doare crunt si au zis sa ne presare si sare pe rana, iar a doua zi cand i’am vazut pe aia doi la repetitii in locul nostru imbracati cu frumoasele noastre costume albe de ingeri, sughitam, ne rugam si imploram pentru iertare, da’ nu fost loc de intors si iote asa, o venit si frumoasa seara de ajun de Craciun, cand ne’am trezit singuri, inchisi fiecare la el in partea lui de duplex, despartindu’ne un nemilos zid. Nu aveam pofta de nimic, plangeam cu lacrimi amare si eu da mai ales varu, cu care mai schimbam cate o vorba pe la geam printre sughituri. Am stat eu ce am stat, am lacrimat eu ce am lacrimat, pana acelasi dracusor din mine, nu imi da pace si il striga pe varu la geam …
-
Dorine …
-
Da, varu’ …
-
Amu nu o’m sta noi sa plangem aici toata noaptea, hai frate sa merem si noi la colinda ca nu o fi foc. Luam de prin brazi niste betele, ne legam cu ele, facem o stea o infigem intr’un bat, si daca tot no fost sa fie sa merem cu Craii, hai sa merem noi doi cu Steaua!
-
Varu’ eu nu vin, ca de ma prinde, ma omoara tata si nici tie nu ti’o fi bine de te prind! – zise cacaciosul de varu, ca tot eu trebuia mereu sa ii dau curaj sa facem cate o nazbatie.
-
Taci ma Dorine, de une’ sa stie ei ca merem noi cu Steaua, ca de venit vin numa pe dimineata si pana atunci noi ne intoarcem. Mama si matusa is la facut de mancarile de sarbatori pe la batrani, merem asa, pret de cateva case, colindam si noi cum se face, dupa care ne intoarcem acasa si dormim linistiti!
-
Varu, mie mi frica, eu nu vin! – o tinea pe a lui Dorin al meu …
-
Dorine nu fii cacacios – da’ cartile alea de joc cu animale de le’am vazut noi acum vreo saptamana la librarie si ne’am facut plan ca ni’le luam, le-ai vrea?
-
Pai da, da’ acuma ca nu am mai mers la colinda ca o trebuit tu sa furi si sa pipam tigari de la unchiu, de unde bani?
-
Pai aia zic eu … hai sa merem numa cateva case, facem bani cat sa ne luam cartile alea de joc si venim acasa!
-
Varu nu stiu ce sa zic, daca ne prind?
-
Taci ma odata si hai, ia din brad ceva betele, gateste’te cat de repede si bine poti, sarim pe geam si plecam la colinda …
Cu har, cu mar, o cedat varu si am plecat cu Steaua
Ne’am pregatit noi cum am putut mai bine, am facut si o amarata de stea din ce am avut, am repetat Steaua de vreo doua ori, trei ori…
Steaua sus rasare/Ca o taina mare/Steaua straluceste si lumi vesteste …
… si am purces la colinda cu mare bagare de seama sa nu dam peste dracii aia de Tiptzer, costumati in locul nostru in ingeri. Am batut la prima poarta, ne’or deschis oameni bucurosi ca vin Craii, cand or dat cu ochii de noi (ca ne stia tot catunul ca pe niste cai breji, mai ales pe mine ) in alt echipament si cu alt text, or belit ochii mari si ne’or luat la intrebari pe unde’i ceata, cand vine ceata, de ce suntem noi cu Steaua … am incercat noi sa banguim ceva, da nu am apucat prea multe, pentru ca la poarta se infintasera Tiptzerii dracului sa anunte venirea Crailor, care cand or dat cu ochii de noi, s’or dus tinta sa il cheme pe tata si unchiu de la casa unde colindau, ca sa ne vada in toata splendoarea. Pana sa vina tata si unchiu, am uitat de Stea si am fugit noi acasa cand ne’or tinut picioarele, da nu prea ne’o fost de folos ca taman cand ne urcam pe pervazul de la geam sa sarim in casa, tata si unchiu, mai iuti de picioare ca noi, numai bine luau coltul ulitei si or dat cu ochii de noi, cocotati pe fereastra de la strada, jumatate in casa, jumatate pe afara.
Ne’au umflat bine in seara aia „de daruri”
Care mai de care mai frumoase, printre o jordita (nuea) de alun cu care am primit colinde fara numar, in vremea in care il auzeam prin perete si pe varu’Dorin, care la randul lui isi primea „cadourile” de Ajun, cu varf si indesat.
A doua zi dimineata, dupa pomina de cu seara, pe sub bradul jerpelit de beteala, a venit totusi Mos Craciun unde pe langa cele cateva portocale si o ciocolata cu alune, am gasit si mult doritele carti de joc cu animale!
Eu personal am fost la colindat cand eram mic, dar nimic extreme.
Cea mai extrema faza a fost iarna cand ma dadeam cu sania pe vale – este drumul care leaga doua sate si daca ninge este o panta acolo numai buna de dat cu sania, prinzi viteza de rupi – si am pierdut frumusel controlul, am virat dreapta intr-o rapa, am luat niste buseli tzapene, ca apoi sa ajung intr-un parau.
Bataia care am luat-o o fost zero pe langa raceala care a urmat…
Pai RADULE, bag seama ca tu ai fost un copil cuminte. La mine nu e cazul, am facut atat de multe nazbatii ca am in plan o editie moderna a Amintirilor din copilarie. 😆 😆
Eu nu spun nimic. Nu dau din casă. 😇
Uitasem. Așa arătau cărțile cu care mă jucam împreună cu vecinii.
Are și odoara.
Alea, exact alea si pentru alea ne’am luat noi chelfaneala!
Crăciun fericit, Ice! Crăciun fericit, lume!
Frate, nu mai știu să număr sarmalele!
Craciun cu bine si multa sanatate la toata lumea! Hristos s’a nascut sa ne dea speranta, sa ne bucuram de asta si de ce avem, de sanatate si cei dragi! Doamne ajuta cu bine si bucurie!
Da, știu că nu am fost niciodată la colindat din proprie inițiativă, ci atârnat de veri mai mari, și mai mult la cererea lor, eu fiind ‘ăla cuminte’, ca un soi de bilet de voie pentru ei, care erau mai mari și mai derbedei, firește .. și mai știau că-mi țin gura.. două episoade îmi aduc aminte – unul mai vag, cred că aveam vreo șase șapte ani, eram la bunici la țară, cărat de un văr de 15-16 ani, cu ceata lor de aceeași vârstă – lumea îi omenea cu covrigi, mere, turtă dulce și bani .. pe ei îi interesau banii, normal.. și îmi aduc aminte că după colindat, s-au strâns în casa lui văru-miu, au desfăcut niște sticle de vin subtilizate din timp din proviziile părinților ( din alea sigilate cu smoală peste dopul de plută și îngropate prin pivnițe) , și s-au pus pe jucat zaruri, că la ce bun să împarți banii după altceva decât noroc, că păcănelele nu se inventaseră la noi .. și îmi aduc aminte că m-au ținut treaz mult după miezul nopții, că văru-miu insista să arunc eu cu zarurile pentru el, pe motiv că eu sunt mic și am noroc, zicea el, pe motiv să mă facă complice și să nu suflu o vorbă despre petrecerea de după, zic eu .. oricum dulciurile au fost alte mele, că alea nu interesau pe nimeni din audiență..
și în alt episod, cu alt văr mai mare, de data asta acasă, la oraș, eram la vreo 10-11 ani, ocazie cu care m-am întors beat lemne, că am fost tratat de câteva gazde care-mi erau și rude, cu câte un păhărel de vin, că ‘nu ai nimic de la un păhăruț de vin’ .. de la unul nu, dar de la mai multe …
Eu abia asteptam sa vina vremea de colindat, pe langa mersul asta cu tata, cand am crescut mai maricel, luam toata haita si ne porneam la colinda din casa in casa. Am tinut obiceiul asta pana acum vreo 2-3 ani, nu la nivelul ala, ci doar la cativa prieteni si cunoscuti din pragul carora nu am lipsit in niciun an, pana cand am zis, ba, de acuma o cam venit vremea sa stau si eu pe acasa si sa astept colindatorii astia mai tinerei care vor sa duca mai departe traditia. Pe aici inca se tine traditia si cumva, in ultimi ani observ si un reviliment destul de viguros cu revenire la traditii si bucuria lor, probabil ca asta find inca un semn pe care idiotii astia din politica nu’l pricep, sau se fac ca nu il pricep. Romanii incet sa caute si sa isi regaseasca cumva indentitatea dupa ce au tot bantuit straini de ea. Dar, sa lasam deoparte macar zilele astea nemerniciilor altora si sa ne bucuram de ce avem in pace si sanatate!
Mie mi-au dat să fumez la 7 ani, tot așa, ca să fiu mânjită. Până să merg la școală sifonam tot. După, am dat în extrema aialaltă, eram mută precum un perete dacă cineva îmi povestea ceva. Baza pușculițelor mele a fost perioada colindelor. Până vara adunam niște sume colosale, dacă nu dădeam iama în librării ca să îmi iau cărți, dar făceam economii la sânge. Cu băutul m-a pus în cap o amică de-a mamei, fără copii, fiind lăsată la ea peste noapte. Aveam doi ani și mi-a dat coniac pen’că am refuzat să dorm și eram element turbulent. Așa știa ea de la babe. M-a făcut praf.
@Ice, revenim la tradiții și încurajați de creșterea economică mirobolantă pe care o trăim. Am umblat de năucă prin două magazine mari ca să găsesc unt pentru prăjituri. Ori asta nu s-a mai întâmplat. Norocul meu a fost că la untul italian era pusă eticheta aiurea, zicea că e sărat și degresat, deși pe pachet scria 82% grăsime, cu sare de 0,02 g.
Și am văzut rafturile pentru ouă goale-goluțe.
Eu nu mai stiu cand am tras din prima tigara, dar stiu ca il santajam pe bunicul despre care bunica nu stia ca mai fumeaza si mai tragea cate una prin garaj, dupa ce pornea masina ca sa nu se simta fumul de tigara.
Acum cand stau si ma gandesc, parca are dreptate cititorul de pe twitter ….
Legat de situatia economica si jaful de prin HORECA, trebuie sa iti dau dreptate! A ajuns bataie de joc de viata si bani o bucatica de prajitura, dar eu unul cel mai contrariat sunt de ciorba, care a ajuns un MARE LUX, practic, a ajuns un amarat de polinic de zama trista sa coste echivalentul a +/- 5Euro. Pe bune?!?!?! Cum sora mea sa coste 5EU un polonic de zama? De unde, pana unde?! De cand mancarea saracului a ajuns un lux atat de mare, ca de multe ori mai ieftin iesi cu un „felul doi”. Parerea mea este ca astia profita de lenea multora de a mai face pana si cea mai simpla si de baza mancare acasa, de unde si preturile astea care NU se justifica in nici un fel si de nici o culoare, dincolo de japca. Si uite asa, ajungem la concluzia ta, mai de voie mai de nevoie, treptat aia care nu stiau sa faca mancare invata, iar aia care au uitat incep sa isi aduc aminte si vad asta si pe la amici de ai mei, la care le’au cam expirat fumurile anilor trecuti, cand comandau mancarea de sarbatori in loc sa o mai faca acasa. Din cate am mai vorbit pe ici-colo, cam toate doamnele si’au dat jos ghearele alea de plastic sau sters oja de pe unghii si au pus oalele pe foc.
Csf, ncsf …
La mine au fost trei episoade mari și late pe parcursul copilăriei, niciunul cu adulți implicați. Dintre astea doar o singură oară mi-a aparținut ideea și am fost prinsă, dar am avut noroc că era și o amică a maică-mii de față și am scăpat cu promisiunea că nu mai fac. Ceea ce s-a și întâmplat. Am recuperat spre majorat, ocazional, iar la majorat am pus piciorul în prag și am dat-o pe față pentru că am știut că vreau să fumez, nu era un moft, din păcate. Practic am fumat pe balcon, fiind cu maică-mea în casă, în toiul zilei. Care erau șansele ca să nu mă “prindă”? Eu am făcut puține tâmpenii cu adevărat tâmpenii, nu știu de ce îmi stăteau în gât fazele cu ascunsul de ai mei. De obicei îmi ceream drepturile, pentru că știam că sunt de încredere și, deci, merit.
Cunosc cazuri care își comandau Fast Food de sărbători, din alea pe ieftineală. Or merge dacă ești un celibatar foarte tânăr, certat cu oalele sau copil de-a binelea, care poftește. Dar la cofetărie te iau de prost la modul cel mai abject. Să zici că în zilele obișnuite îți iei o prăjitură, de poftă, din lipsă de timp… dar de sărbători nu mai merge. Sunt absurzi comercianții.
Știi cum e cu nevoia: te învață!
Si eu am fost un zalud razvratit de cand ma stiu!
Niciodata nu am suportat „autoritatea” si cu cat mi’a fost impusa mai mult, cu atat am fost mai pornit sa arat ca pe mine nu’i de pus capastru! 
Stand stramb si judecand drept, cred ca se vede chestia asta si acum, cand mereu rup „capastrul” si o iau pe campii, ca poate aici au dreptate si aia de mi’au mai atras atentia, fara sa stie insa ca eu asa am trait toata viata, motiv pentru care am avut si o copilarie ce ar putea sa fie scrisa intr’o carte ce sa poarta numele de „Alte amintiri din copilarie!” 
Să știi că e vorba despre libertate!
Noi am prins alte vremuri, cu altfel de atracții, cu altfel de pericole, de unde și faptele sunt diferite față de ceea ce trăiesc copiii de acum. De asta și rezonăm mai mult cu Creangă decât ei. Acum cam toată distracția lor se face în mod organizat, sub supravegherea adulților, inclusiv luatul pe miriști e cu complicitatea lor mai mult sau mai puțin conștientă și evidentă, miriștile lor sunt însă mai nasoale, pentru că adulții sunt mult mai iresponsabili și infantili, inclusiv cei din generația mea s-au lăsat șamponați de tot felul de curente de “parenting” și de nevoia de a fi în turmă, conformi și confirmați/validați de turmă. Poate că aici e buba, nu că ar avea altfel de nevoi copiii de acum, ci noi adulții ne-am greșit/uitat rolul, pe lângă mediul grozav de schimbat, adică internet și altele, dar mai ales internet.
Mi-e teamă că lumea noastră e pe cale de dispariție, cu acordul și contribuția noastră, cine să mai citească? În materie de citit am observat două lucruri, ambele nenaturale, ori se citește la foc automat, pentru a face paradă de cantitate (de obicei tot pe internet ), ori se citesc cărțile autorilor confirmați de sistem, zona tefelistă- woke, deci tot pentru validare și propagandă (corporatistă ), problema e că a pătruns în școli, profesorii le cer copiilor, în dauna clasicilor, care au rămas în curriculă cumva de bifat, de unde niște automatisme absurde de disecat “științific” acțiunea și personajele, dacă înainte pentru unii comentariile erau moartea pasiunii (fie vorba între noi, comentariile erau un fel de protezare a celor care nu erau interesați de citit, o alfabetizare funcțională forțată, dar necesară, pedepsiți fiind cei care citeau, că trebuiau să își însușească părerile validate de sistem pentru examene ), acum școala înlesnește pătrunderea NIMICULUI (disecarea textului până când îl ia naiba și praful se alege de el și de plăcerea cititului lui, de unde și analfabetismul funcțional, intenționat cred) , așa se induce ideea de om inutil societății, unul lipsit de scopuri, dăunător mediului…carbon! Ni se fură sufletul și rostul din tot ce ne umanizează … de ajunge șobolanul de capitală europeană să fie mai important de salvat decât un om.