Pornind in urma cu vreo trei ani la explorarea zonelor mai putin cunoscute si circulate din tara, unul din obiectivele pe care le aveam pe lista, dupa ce am ajuns la cabana de la munte, era sa fac o incursiune in ascunsul mistic Tinut al Padurenilor din Judetul Hunedoara, care pana de curand era una dintre cele mai izolate zone din tara in primul rand datorita lipsei infrastructurii modernizate. De curand constructia noii sosele din Tinutul Padurenilor la care s-a lucrat cativa ani a facut accesibila ruta Hunedoara – Cerbal – Poiana Rachitelii, o zona absolut spectaculoasa si pitoreasca de creasta, care porneste de la poalele Muntilor Poiana Rusca si urca pana la peste 1000 de metri, ce era aproape inaccesibila pana in urma cu cativa ani, cand a început, pe bucati, modernizarea drumului de legatura intre cele cateva localitati imprastiate prin munti si promisiuni sunt ca aceste lucrari vor continua.
Pe parcursul treseului de 40 de kilometrii
De urcare aproape continua, dintre Hunedoara si Poiana Rachitelii, drumul este unul absolut spectaculos, alternand intre micile localitati cu viata tihnita, zone de padure virgina si zone de panorama care sporesc in spectaculozitate cu cat urci mai mult pe drumul serpuit ce iti dezvaluie o zona fabuloasa si, din fericire, inca foarte putin cunoscuta de cei care nu stiu sa pretuiasca asemenea locuri, lucru ce se vede in primul rand prin lipsa gunoaielor, clasice deja, pe care le intalnesti, din nefericire, prin alte locuri.
Istoric
Ţinutul Padurenilor, este o regiune pitoreasca marginită de Muntii Poiana Ruscă si invecineaza Hunedoara, Tara Hategului si Deva, avand in componenta unele dintre cele mai izolate localitati din tara, respectiv comunele Batrana, Bunila, Cerbal, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii de Sus si Toplita, cu peste 40 de sate si catune, care se desfasoara pe crestele si pe vaile Cernei si a afuentilor sai. Asezarile sunt vechi de peste cinci secole de atestare documentara, conservand inca atmosfera pitoreasca traditionala si arhaica, desi, din nefericire, populatia lor s-a diminuat foarte mult in ultimele decenii, astfel ca daca in Tinutul Padurenilor in anii 1970 locuiau peste 15.000 de suflete, in prezent numarul lor este de aproximativ 5.000 de oameni, in cea mai mare parte a lor batranii ramasi in satele de bastina care traiesc din mica agricultura si cresterea animalelor, tinerii alegand sa mearga in orase pentru a isi gasi un trai mai bun dupa ce exploatarile miniere din zona au fost inchise.
Mi’am luat timpul necesar sa ma bucur pe indelete de tot ce este in jurul meu, lasand deoparte orice alte ganduri care sa imi tulbure linistea intr’un fel sau altul si m’am bucurat de serenitate acestei zone unde parca timpul sta in loc si care probabil ca asa va si ramane multa vreme de acum inainte, oferindu’ti si ocazia unor fotografii ce sa ramana marturie.
La finalul povesti acestui colt de rai mai putin cunoscut
Pot doar sa ma bucur de invitiativa autoritatilor de a lega aceste catune izolate de civilizatie prin aceste drumuri esentiale ce pot reprezenta o noua sansa pentru acesta zona, desi ecologistii sufletului ar avea altceva de zis in privinta asta. Da, in mare parte, asa cum scriam mai sus, sa te duci prin asemenea locuri de vis si sa nu gasesti gunoaie sau urme ale treceri turmelor de maimute e o bucurie fara seaman, dar asta nu inseamna ca oamenii de acolo nu merita o sansa ce acest drum le’ar putea’o aduce pentru ca aceasta zona sa nu moara, turismul facut cu cap si bun simt, fiind o reala sansa de renastere a unor traditii ce altfel risca sa se piarda pentru totdeauana.