Pasim incert spre ceva … spre viitor, incercand mereu sa dobandim fericirea ca o stare permanenta de multumire si placere, insa cu atat de multe intrebari fara raspuns, incat nu pot sa nu realizez ca defapt ceia ce primim de la viata … este inevitabilul, pe care oricat de mult am incerca sa ii schimbam cursul, sau sa il impedicam, este peste puterile noastre si … se va produce. Ne construim ca oameni, iar mai apoi incercam, cunoscand altii oameni sa formam o familie si totusi uneori ce ne planuim nu ne reuseste si invariabil intervine ceva ce schimba cursul a tot ce visam sau ne dorim. Cateodata, neputinta de a interveni in propria viata, ma sperie atat de tare, incat simt ca raman fara suflare! Cel mai greu imi este cand nu am putere sa intervin si sa ii pot ajuta pe cei dragi mie!
Si atunci, ce am mai putea sa schimbam, cand nici putere pentru noi nu mai avem uneori?! Totul? Putin? Nimic? Prea multe intrebari ce ne seaca existenta, prea multe incertitudini care ne sperie si ne ia puterea de a mai face ceva. Si totusi … pana la uram noi … unde ne aflam in acest puzzle care este viata?! Suntem noi oameni … piesa de care este nevoie pentru reintregire?
Pana la urma, totul in viata asta se petrece asemeni unui joc de puzzle, unde fiecare dintre noi, isi pune cu fiecare zi ce trece piesa langa piesa, pentru a incerca sa creeze un tot, chiar daca fiecare piesa difera, la final ii va oferi privitorului ceva frumos. Dar tot acest joc te induce insa foarte usor in eroare, asezand piesa langa piesa, cu speranta ca fiecare dintre ele este cea corect pusa, ca in final sa realizezi ca ce ai facut este gresit, iar cautarea trebuie sa continue, pana ce imaginea … creatia … ia sfarsit!
Diana.