Dupa doua luni si ceva de zile in care nu am mai parasit limitele orasului din pricina limitarilor impus de pandemia de COVID19, ieri, blindat de hartiile care sa dovedeasca deplasarea, am terminat un rezervor de combustibil dupa ce am tranversat tara in lung si lat, bucurandu’ma de fiecare moment de soare si libertate in care am uitat de criza, am uitat de pandemie, am uitat de tot. Pur si simplu, am avut senzatia ca m’am teleportat din lumea aia inchisa in case, intr’o alta lume, a libertatii.
Cum e Romania dincolo de granitele fricii COVID?
Frumoasa rau de tot. A fost pentru prima oara dupa foarte multi ani cand am condus cu placerea, fara a imi termina nervii in traficul sufocant care era peste tot pana cum doua luni de zile. Nu zic ca nu mi s’a parut un pic straniu sa merg liber pe drumuri pe unde pana de curand circulai la limita sufocarii, dar in acelasi timp recunosc ca m’am bucurat ca am drumurile alea doar „pentru mine”, rare fiind ocaziile cand intalneai o alta masina, cu exceptia celor de marfa.
O alta chestie pe care am observat’o e ca spre deosebire de lumea de acum doua luni de zile, cand mai toata lumea apasa pedala aia de acceleratie mult dincolo de limita, de data asta, cam toate masinile private pe care le’am intalnit, mergeau molcom, putandu’se observa usor faptul ca oamenii aia se bucurau de fiecare clipa ca de un real privilegiu, locurile alea de popas unde mai gasesti cate o masa si o banca la marginea drumului si pe unde nimeni nu oprea niciodata, de data asta fiind in mare parte ocupate de oameni ajunsi acolo cu o masina, care se bucurau cu zambete largi pe fete, de vreun sendvis la pachet, o cafea la termos si soarele bland, de ziceai ca erau in croaziera vietii lor. Cumva am avut parte si de un flash-back din copilarie, cand masinile si combustibilii erau un privilegiu in comunism.
Mai oameni buni, am trait o seama de sentimente destul de contradictorii. Pe deoparte lumea asta mi s’a parut stranie, pe de alta parte normala. Stranie pentru ca uitasem cum e o asemenea lume pe care Romania a lasat’o in urma acum vreo 20 de ani cand masinile erau inca un lux si lumea se bucura de mai multa modestie; si normala pentru ca cei pe care i’am intalnit dincolo de granitele fricii redescoperisera bucuria aia pura ignorand conditiile ce pana mai ieri erau considerate la limita de jos a modestiei, ca deh, nimeni nu mai manca un sendvis la pachet sau bea o cafea la termos si nici de o plimbare nu se mai bucurau atata vreme cat singura lor grija era sa alerge caii de sub capota lor, inaintea altora.
Sincer, mi’ar placea sa fi invatat toti ceva din experienta ultimelor doua luni, cum ar fi bucuria de lucruri simple, dar ma indoiesc ca va fi asa, mai ales ca odata ridicate aceste restrictii sunt aproape sigur ca totul se va uita aproape instantaneu si totul va reveni la superficialitatea dinainte. As intelege daca toata treaba asta ar fi datorata doar entuziasmului normal dupa o asemenea perioada, insa stiu ca nu va fi doar asa pentru ca multi in toata perioada asta in loc sa incerce sa invete ceva si sa lucreze putin la ei si sa isi recalibreze sistemul de valori, au preferat doar sa tina doar socoteala la AMR, cu gandul la viata pe care o aveau „inainte” si pe care cu siguranta ca vor incerca sa o reia fix din punctul in care a stat in loc, fara a fi invatat nimic intre timp.
Daca sunteti curiosi cum e cu controalele in trafic, desi era politie pe drum, mai ales la limitele localitatilor mari, nu m’a oprit nimeni sa ma intrebe de sanatate, desi am vazut masini oprite la verificarile ce probabil ca se fac prin sondaj.
Cam asta a fost prima mea experienta dincolo de granitele fricii COVID19. M’am bucurat de ziua asta la maxim sperand ca poate intr’un fel sau altul, voi regasi ceva din toata experienta asta si dupa ridicarea restrictiilor, dar e doar o speranta ce cred ca va ramane ca una. Dar poate ma insel. 
