Imi zambeste … ma priveste … il privesc … nu reusesc sa ii zambesc, eu omul matur, ce realitatea din jurul lui ii impune sa fie!
Nu imi raspunde nimic … zambeste doar … cu acel zambet copilaresc … si picioarele goale ce inca poarta urme de roua pe talpi … roua diminetilor in care zburda fericit pe pajisti de suflet. Imi este drag, ii este dor de ele … incearca sa regaseasca minunata cale inspre ele … imi cere sa il ajut … dar nu eu sunt cel care poate sa o faca! Nu eu i’am aratat calea si nici eu, omul matur … nu i’am deschis magia caii inspre ele … acolo nu este loc si pentru mine si necunoscute imi sunt aceste cai. A ajuns acolo luat de manuta de un alt copilas … ce nu stia nici el calea … dar impreuna au infaptuit miracolul gasirii ei. Au alergat impreuna … feriti de lumea din jur … pentru ca acolo nu putea sa ajunga nimeni in afara de copii ca si ei …
Unde mergi tu copil din mine? Copil frumos si cu talpile goale?
Nu imi raspunde nimic nici acum … doar zambeste si priveste in sus … un infinit albastru … completat de o toamna minunata … un parfum de vanilie ce ii este adus de vant … si o lacrima ce ii curge de dor, pe obrazul de copil …
Il las acum … sa se bucure de ceia ce in suflet are … ii inteleg doar dorul … iar lacrima nu i’o sterg … ca nu eu sunt cel ce o pot face … si ca facand asta … i’as rapi dreptul la speranta …