Valuri de seara

Se asterne incet seara … inca una in solitudinea mea impusa … la un mal de mare unde mirosul ei imi alinta gandurile. Ma simt tare singur uneori … dar nu sunt niciodata singur. Privesc doar marea si apusul ce este ascuns de norii pufosi dupa care soarele isi ascunde razele si se ingroapa la fel de singur in marea ce ii este salas de noapte. Privesc din nou aceiasi imbratisare a unui infinit albastru cu un mare albastru, curand vor trage cortina noptii si isi vor trai povestea imbratisarii lor departe de ceia ce ochii de muritori au dreptul sa vada. Totul se desfasoara parca, ca si o reflexie a povesti pe care o traiesc eu ca om … si suflet deopotriva … eu care nu mai sunt doar EU … mine care nu mai sunt doar MINE … ci parte a unui complex intreg, pe care il percep si eu timid. Inca nu stiu care imi este directia si spre incotro, dar si fug de gandul ca ar trebui sa aflu. Nu este nici ziua si nici momentul si nici nimeni nu ma grabeste inca sa plec in vreo directie. Iau doar totul asa cum vine, cum este si cum imi este daruit … poate maine voi primi mai mult … poimaine voi avea TOT … azi am deja ceia ce mi’a fost dat sa am si prefer sa nu ma mai gandesc ca as fi putut avea mai mult ca exista si variabila in care puteam sa am nimic. Imi las doar sufletul purtat de pescarusii, maestrii zborului pe albastru de cer, ii las pe ei sa ma invete cum sa zbor si ma bucur ca am primit dreptul de a zbura printre ei, desi aripile mele de suflet, inca nu sunt desavarsite de implinirea zborului langa sufletul ce imi este completare. La ce sa ma gandesc la ziua de maine cand inca o traiesc pe cea de azi si nici macar dimensiunea ei nu am inteles’o? As putea strica totul intr’o singura secunda … tot ce am construit cu atat de multa migala …

Las doar valurile sa ma invaluie in seara ce imi este data pentru a ma mai convinge odata (desi nu era nevoie) ca drumul meu doar se odihneste inca putin aici, inainte de a incepe inspre … acolo …

Traiesc, respir si gandesc … dar nu o mai fac degeaba …