Ziua Unirii Principatelor și ziua în care democrația a fost îngropată „elegant”

România nu mai este condusă din 6 decembrie 2024. Din mai 2025, România are doi președinți și de fapt niciunul. Este doar administrată de o putere care se teme de popor și justifică această teamă prin „responsabilitate”.

Pe 24 ianuarie 2026, de Ziua Unirii, adevărul este brutal

România nu mai are președinte pentru că, înainte de toate, nu mai are alegeri reale. Anularea alegerilor nu a fost un accident. A fost un act de voință al puterii. O lovitură de stat, îmbrăcată în catifea. Un gest rece, birocratic, îmbrăcat în limbaj juridic, dar care a produs cea mai gravă ruptură democratică de la 1989 încoace. Când votul devine opțional, iar rezultatul negociabil, democrația nu moare zgomotos.

Este îngropată discret, cu ștampilă și comunicat de presă

În acest peisaj apare absurditatea supremă: România are un președinte de „drept”, Nicușor Dan și un președinte de facto, Călin Georgescu. Unul numit prin „procedură”, celălalt prin reacția unei societăți care a înțeles că i s-a furat ceva esențial: dreptul de a decide. Un președinte votat într-un prim tur, dar „scos” din cursă prin „amenințări externe” închipuite, fără urme de probe reale. Nici până la această oră. Doar niște minciuni scrise pe niște foi. De cei care-și spun statul.

Nicușor Dan este produsul perfect al acestei epoci

„Legitim” juridic, dar mai ales ilegitim moral pentru o parte semnificativă a populației, mai mult de jumătate dintre cei cu drept de vot. Nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce reprezintă: continuitatea unui sistem care, atunci când riscă să piardă controlul, preferă să suspende regulile jocului. Sub mandatul său, statul nu a fost salvat, a fost conservat, chiar cu prețul golirii democrației de conținut. Călin Georgescu nu este „uzurpatorul” puterii, așa cum se încearcă etichetarea lui de către cei care au suspendat democrația. Este produsul inevitabil al anulării alegerilor.

Când instituțiile închid ușa votului, oamenii caută ferestre simbolice

Influența lui nu vine din forță, ci din vidul creat de putere. Putere pe care a fost obligat să o îmbrace. Pentru a arăta că nu este omul care se vinde, sau care fuge. Nu este un Învins de sistem.
Problema reală nu este existența acestor doi poli. Problema este că statul român a ales să sacrifice democrația reală pentru stabilitate mimată. A preferat un președinte gestionabil în locul unui popor imprevizibil, care și-a ales alt conducător. A preferat liniștea instituțională în locul legitimității populare. Aceasta nu este guvernare. Este frică organizată.

Ziua Unirii devine, astfel, o ironie amară

Vorbim despre unitate, în timp ce anulăm instrumentul fundamental al unității moderne: votul.
Vorbim despre stat de drept, în timp ce dreptul suprem al cetățeanului este suspendat când nu mai convine.
Vorbim despre democrație, dar doar ca decor.

România nu este într-o criză politică obișnuită

Este într-o criză de regim mascată de proceduri. O țară în care alegerile pot fi anulate fără consecințe morale nu mai este o democrație deplină, ci una condiționată: funcționează doar dacă rezultatul este „acceptabil”.

Pe 24 ianuarie 2026, adevărul este acesta:

România nu are doi președinți. Are un popor fără reprezentare reală și un stat care se teme să-l lase să vorbească. Iar o putere care se teme de vot a încetat, de mult, să mai fie democratică. Din 6 decembrie 2024.

Autor: Zoe Dantes.