Reflexii tarzi

M’am plimbat mult pe jos in ultima vreme … abandonand confortul, discretia si intimitatea unui automobil … pentru a incerca sa imi aduc aminte cum este sa ma plimb printre oameni … printre proprii mei semeni … de care am fugit si m’am retras o vreme, pentru ca nu ma simteam ca as face parte din lumea creata de ei. Cu stupefactie mi’am dat seama ca daca inainte ma simteam strain printre ei, acum simt ca nu mai fac parte deloc din aceasta lume, pe care am abandonat’o candva pentru a ma retrage in iluzia ca as putea sa am un rai al meu unde sa imi gasesc linistea departe de zgomotul lor. Raiul meu s’a destramat inca inainte de a apuca sa ma bucur de el, iar lumea care ma inconjoara nu imi apartine. O lume fara valori morale, fara credinta in nimeni si nimic, fara zambete, fara sentimente pure, o lume de „suflete anulate”, pe care incerc sa o inteleg dar nu prea imi iasa. Cu siguranta ca un psiholog ar interveni aici si ar spune voalat ca sunt un neadaptat, care a ales singuratatea ca forma de refugiu in propria lui lume, iar un psihiatru mi’ar recomanda un tratament ce sa imi anihileze mai mult sau mai putin constiinta, eu insa raman la parerea ca as putea sa accept sa traiesc in aceasta lume si sa incerc sa ma adaptez ei, daca macar rai’ul meu ar fi ramas rai… macar asa … ca iluzie …