Paștele provine din ebraicul Pesach sau Pesah, trecut în diverse limbi ca Pascha în greacă și latină, „Pâques” în franceză, „Pasqua” în italiană, „Pashkë” în albaneză și „Pask” în limbile nordice. În limba noastră, Pesach a mai dat naștere unui cuvânt, provenit din aramaică și greacă, pască, adică pâinea azimă, fără nimic dospit sau fermentat. Pesach („trecere” în ebraică) se referă la eliberarea evreilor din Egipt, iar pască derivă din tradiția azimei (matzah), pâinea nedospită consumată în timpul Paștelui iudaic. În creștinism, pască a căpătat uneori conotații suplimentare, fiind asociată și cu un preparat tradițional specific sărbătorii (de exemplu, în România, pasca este un desert cu brânză).
Etimologie:
Paste provine din ebraicul Pesach sau Pesah, trecut in diverse limbi ca si Pascha in greaca si latina, “Pâques” in franceza, “Pasqua” in Italiana, “Pashkë” in albaneza and “Pask” in limbile nordice; in limba noastra Pesach a mai dat nastere unui cuvant, provenit din aramaica si greaca, pasca, adica pâinea azimă fără nimic dospit sau fermentat.
Interesant este ca in engleza termenul nu a trecut intr’o oarecare adaptare, existand doar cuvantul Easter, un paganism, de la zeita fertilitatii numita Eostre ,Astarte sau Oster, careia vechii anglo-saxoni ii dedicau un festival in aprilie! Acesta zeitate a fost menționată de călugărul Beda Venerabilul în lucrarea sa din secolul al VIII-lea, De temporum ratione. Festivalul dedicat lui Eostre era asociat cu echinocțiul de primăvară, iar numele său a fost adoptat pentru a desemna sărbătoarea creștină a Învierii, mai ales în regiunile germanice și anglo-saxone. Totuși, legătura cu Astarte (zeiță semitică) sau alte divinități similare este mai puțin clară și mai degrabă speculativă, deoarece Astarte aparține unei sfere culturale diferite (feniciană și canaaneană). Ostara, pe de altă parte, este un nume reconstruit în tradițiile germanice și este uneori echivalat cu Eostre în neopăgânism, dar nu există dovezi istorice solide care să confirme această identitate în antichitate.
Suprapunere a Paștelui creștin cu festivalurile păgâne de primăvară
Ilustrează strategia de sincretism a Bisericii timpurii, care a adaptat elemente locale pentru a facilita acceptarea creștinismului. De exemplu:
- Ouăle și iepurii, simboluri ale fertilității, au fost integrate în tradițiile pascale din multe culturi.
- Data Paștelui, stabilită în funcție de calendarul lunar (prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară), reflectă parțial calendarele folosite în festivalurile precreștine.
Această practică de „creștinare” a tradițiilor păgâne a fost comună în Europa, mai ales în regiunile nordice și germanice, unde termenul Easter a rămas dominant, spre deosebire de limbile romanice, care au păstrat forme derivate din Pascha (ex. „Pâques”, „Pasqua”). Este, într-adevăr, o dovadă fascinantă a modului în care creștinismul s-a adaptat contextelor culturale locale pentru a câștiga adepți.
Tradiții și obiceiuri precreștine adaptate în creștinism
Din punctul de vedere al tradițiilor, folosirea ouălor și vopsirea lor nu este un rit creștin. Vechii greci și egipteni vedeau în ou un simbol al fertilității, virilității și reîncarnării eterne și îl foloseau în ritualuri, de exemplu, în legătură cu zeul Ptah sau mitul oului cosmic. În Grecia antică, ouăle apăreau în ritualuri orfice și dionisiace, simbolizând potențialul vieții.
Festivalurile religioase ale vechilor religii păgâne de primăvară aveau în prim-plan o vânătoare de ouă, vopsite în culori cu diverse semnificații cu rădăcini în festivalurile păgâne, dar forma modernă (cum este cunoscută astăzi, mai ales în țările anglo-saxone) a fost influențată și de jocurile medievale europene. În context păgân, ouăle ascunse simbolizau căutarea vieții și a reînnoirii, iar în creștinism, această practică a fost reinterpretată ca o celebrare a Învierii.
Misionarii creștini au preluat obiceiul, considerând oul un simbol al Învierii lui Iisus, iar roșul, evident, se referea la sângele lui Hristos, în timp ce albastrul simbolizează dragostea creștină, verdele reprezintă viața de apoi, iar galbenul simbolizează Învierea. Biserica creștină timpurie a preluat simbolul oului, reinterpretându-l ca o metaforă a Învierii: coaja oului reprezintă mormântul sigilat, iar spargerea acestuia simbolizează învierea lui Iisus. Această adaptare a fost o practică comună de sincretism, care a permis integrarea obiceiurilor locale în creștinism.
Obiceiul iepurașului de Paști
Este legat, din nou, de rituri ale fertilității, martie-aprilie fiind lunile în care oamenii observau nașterea puilor. Cum ouăle se ascundeau, la fel ca iepurii, în iarbă, asocierea animalului cu oul și apoi cu Paștele a fost inevitabilă. În tradițiile păgâne, iepurele și oul erau simboluri puternice ale prolificității. Iepurii, cunoscuți pentru rata lor mare de reproducere, și ouăle, ca sursă a vieții, erau venerate în festivalurile dedicate zeițelor primăverii, cum ar fi Eostre sau Ostara în tradițiile germanice.
Adoptarea iepurelui și a oului în simbolistica Paștelui creștin
A fost aproape inevitabilă datorită sincretismului cultural. Biserica timpurie a reinterpretat aceste simboluri pentru a se alinia cu mesajul Învierii:
- Oul: simbol al mormântului (coaja) din care iese viața (Învierea lui Iisus).
- Iepurele: simbol al abundenței și al vieții noi, asociat indirect cu bucuria Învierii.
În timp ce oul a fost mai ușor de integrat în teologia creștină, iepurele a rămas un simbol mai secular, popular mai ales în tradițiile occidentale (de exemplu, în țările anglo-saxone și germanice).
Ciocnitul ouălor de Paști
Ciocnitul ouălor, deși are rădăcini vechi (posibil legat de jocuri medievale sau de simbolistica Învierii), a devenit o practică larg răspândită și standardizată în ultimele secole, mai ales în Europa de Est. Etnologii notează că multe practici asociate astăzi cu Paștele, precum ciocnitul ouălor, mesele copioase, schimbul de cadouri sau dulciuri, au un caracter relativ recent și comercial. În trecut, Paștele era mai degrabă o sărbătoare sobră, centrată pe ritualuri religioase: slujbe lungi, post strict și momente de rugăciune. Obiceiurile festive erau mai simple și mai puțin comerciale, axate pe comunitate și simbolism religios.
Obiceiul sacrificării mieilor
Vechi evrei sacrificau de pastele lor miei; sacrificiul lui Isus a ajuns sa fie considerat de crestini avand ca simbol mielul, caci Isus era mielul lui Dumnezeu. De aici reticenta multora de a consuma alta carne decat cea de miel. Obiceiul sacrificării mieilor nu este, într-adevăr, o întâmplare, ci are rădăcini adânci în tradiția iudaică și creștină:
- În iudaism, mielul pascal (Korban Pesach) era sacrificat în timpul sărbătorii Paștelui (Pesach) pentru a comemora eliberarea evreilor din Egipt. Sângele mielului, conform relatării din Exod, era folosit pentru a marca ușile evreilor, protejându-i de cea de-a zecea plagă. Carnea mielului era consumată în cadrul mesei de Seder, respectând reguli stricte.
- În creștinism, Iisus Hristos este identificat ca „Mielul lui Dumnezeu” (Agnus Dei), care își sacrifică viața pentru mântuirea omenirii (Ioan 1:29). Învierea lui Iisus, celebrată de Paște, este văzută ca o împlinire a simbolismului mielului pascal: jertfa care aduce izbăvirea. Astfel, consumarea mielului în timpul Paștelui creștin a devenit o practică simbolică, mai ales în tradițiile ortodoxe și catolice.
- În multe culturi creștine, mielul sacrificat și consumat în timpul Paștelui (de exemplu, friptura de miel sau drob în România) păstrează această legătură teologică, dar și practică, deoarece primăvara era perioada tradițională pentru sacrificarea animalelor tinere.
În România și alte țări
În România, obiceiul sacrificării mielului este profund înrădăcinat, mai ales în zonele rurale, unde pregătirea mielului (drob, friptură, ciorbă) este o parte esențială a mesei pascale. Acest obicei este mai puțin comercial și mai ancorat în tradiția religioasă decât cadourile sau dulciurile.
În alte țări, cum ar fi cele anglo-saxone, mielul este mai puțin prezent, iar simbolurile seculare (iepurele, ouăle de ciocolată) domină, reflectând o îndepărtare de simbolistica iudeo-creștină originală.
Paștele Cailor
În ce privește Paștele Cailor, o expresie pe care o auzim destul de des în restul anului, acesta se sărbătorește odată cu sărbătoarea creștină a Înălțării Domnului, care are loc la 40 de zile după Paști. Expresia provine din Transilvania, iar legenda din spatele ei ne spune că, la nașterea lui Iisus, caii din grajd, făcând mare gălăgie, au fost blestemați de Maica Domnului să fie mereu flămânzi pe parcursul întregului an, cu excepția zilei Pastelui Cailor.
La final
Trecând prin negura timpurilor, este interesant de observat direcția pe care au luat-o sărbătorile pascale în cele două biserici creștine. Astfel, dacă în Biserica de Răsărit (bizantin-ortodoxă) influențele sunt puternic marcate de obiceiurile ebraice și creștinismul timpuriu, în Biserica de Apus (romano-catolică) predomină numeroase obiceiuri precreștine și păgâne, care au fost adaptate la credința creștină.