Construcția politică de azi în Iran, este o construcție a SUA și adminstratia Carter, care a sprijinit revoluția din 1979 ce i’a adus la putere pe clericii ayatolahi și radicalii islamici. Luați’va 5 minute și citiți că să înțelegeți ce vedeți. Președintele Nixon, care a fost și el hărțuit și sabotat de stânga, a înțeles situatia din Iran si dezastrul creat de politică externă a lui Carter.
Nixon a înțeles că șahul nu se confrunta cu o nobilă opoziție democratică
Se confrunta cu o coaliție revoluționară de comuniști, marxiști, islamiști și radicali anti-occidentali care doreau să sfâșie Iranul. Nixon a spus că alegerea nu a fost niciodată între șah și „cineva mai bun”, ci între șah și „cineva mai rău”… iar istoria i-a dat perfectă dreptate.
Șahul era departe de a fi personajul negativ de desene animate în care fusese transformat de liberalii occidentali. Nu era un sfânt și era recunoscut pentru abuzul sau de putere si politie politica, însă macar moderniza Iranul. El a fost cel care a promovat o forma de reforma agrară, alfabetizarea, educația maselor și promovarea femeilor.
După cum spunea Nixon, șahul încerca să împingă Iranul în secolul XX, în timp ce dușmanii săi voiau să-l târăsc înapoi în Evul Mediu
Exact asta s-a și întâmplat. Apoi a apărut Jimmy Carter. Sub steagul „drepturilor omului”, administrația Carter a făcut presiuni asupra șahului pentru a slăbi controlul în cel mai nepotrivit moment posibil.
Agenților haotici violenți li s-a oferit mai mult spațiu de organizare, clericii radicali au câștigat avânt, iar America a trimis semnale contradictorii în loc de un sprijin ferm.
Nixon a declarat ulterior că ar fi fost „neclintit pe tot parcursul” și că ar fi precizat clar că nu va exista niciun contact cu cei care încercau să-l răstoarne pe șah. Acesta este adevăratul scandal… Șahul nu a fost pur și simplu răsturnat de Khomeini. A fost abandonat de Washington.
Nixon a descris trădarea clar
Într-o zi, șahul avea să audă cuvinte de susținere din partea Statelor Unite. A doua zi, scurgeri de informații și semnale secrete aveau să sugereze că America se pregătea pentru înlăturarea sa și era dispusă să colaboreze cu forțele care încercau să-l distrugă.
Nixon a spus că incertitudinea i-a încurajat pe dușmanii șahului și i-a demoralizat pe susținătorii săi. Și ceea ce a urmat eșecului lui Carter nu a fost libertate, democrație sau reformă.
Ceea ce a urmat a fost Republica Islamică
Decenii de represiune, terorism, luare de ostatici, fanatism antiamerican, vărsare de sânge regională și colaps civilizațional. Nixon a avertizat că America a înlocuit un aliat imperfect cu ceva „infinit mai rău”. Avea dreptate.
Nixon a înțeles și lecția mai amplă
Atunci când Statele Unite își abandonează aliații loiali sub presiunea elitelor liberale și a moralizatoarelor din mass-media, nu creează pace. Creează haos. Nixon a numit ceea ce s-a întâmplat cu șahul „o mare greșeală” și a avertizat că, dacă America nu își apără prietenii, va înceta să mai aibă prieteni.
Aceasta este lecția pe care americanii ar trebui să o țină minte acum
Iranul este ceea ce se întâmplă atunci când radicalii sunt subestimați, când ordinea este tratată ca opresiune, când revoluționarii sunt redenumiți reformatori și când o conducere americană slabă subminează un aliat în mijlocul unei lupte existențiale. Șahul nu era problema. Slăbiciunea lui Carter era. Nixon a văzut asta. Carter a permis asta. Iranul a suferit timp de aproape o jumătate de secol din cauza asta.
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.