Copilul scrie …

… asterne randuri cu cerneala din calimara ce ii este suflet …

Stau pe o bancuta de lemn … ce poarta multe amintiri … ma uit spre cer, privesc inspre mine si ma intreb:

Cum te simti?

Imi raspund singur:

Bine!

Raspunsul vine din interiorul meu impacat cu mine, cu cine sunt!

Cine sunt?

Copilul ce azi bineinteles ca i’a mai fost „reprosat” ca este … copil romantic … care scrie fiecare rand cu sufletul … asa cum este ca suflet atunci cand este cu el … si ce ii este drag in suflet … cu ceia ce azi i’a luminat si incalzit sufletul de copil … si nu cu maturitatea cu care astazi a facut banii … pana acum tarziu … pentru ca maine are datorii de platit … o viata de matur de intretinut … sau facturi ce il asteptau in cutia postala! Am trecut pragul portii … am pasit in curtea unde m’a intampinat catelul ce se bucura sa ma vada dupa o zi de lipsa … am zambit doar … stiind ca acum in sfarsit a venit si timpul meu … cand ma voi aseza pe aceasta bancuta … voi deschide laptopul ce creaza singura legatura ce o am cu sufletul meu pereche … si voi incepe doar sa scriu … liber de toate si privind din cand in cand zborul unor porumbei ce se bucura de libertatea ce o au dupa o zi de captivitate …

… si zboara … chiar in fata ochilor mei … cu bucuria cu care doar un copil i’ar intelege … probabil ca ii priveste cu aceiasi placere si bucurie si stapanul lor care i’a eliberat din captivitatea ce le este in acelasi timp si siguranta … dar care nu a uitat de nevoia lor de zbor … zbor liber pe cerul inspre care au asteptat toata ziua sa zboare … pentru ca singuri apoi sa se intoarca unde le este locul … casa .. si omul care ii iubeste … ce la randul lui acum a evadat pentru cateva minute din maturitatea ce i’a fost impusa peste zi … doar pentru a fi copilul ce se bucura de zborul unor (banali pentru altii) porumbei …

Tatal meu a crescut porumbei cand eu eram copil … ma rog … tot ca si copil am apucat sa il cunosc … pana cand viata ne’a fost despartita de moarte … moartea lui … acel sihastru ce rupe realitati dand noi dimensiuni … il asteptam sa ajunga acasa … sa se dezbrace de carnea de matur … si sa devina copil ca mine … sa mergem impreuna la cusca porumbeilor … si sa ii eliberam spre cerul albastru unde le era locul si zborul … ei … ne intelegeau nevoia de copilarie si noi … nevoia lor de zbor … isi aprindea o tigara … se aseza langa mine si ii priveam minute in sir … imi aduc aminte acum doar de chipul lui … senin … era copil ca si mine … se bucura sa isi vada poate sufletul zburand … inspre cerul albastru, pentru ca ei erau sufletul lui … sufletul lui de copil … iar eu … doar un copil pe atunci imbracat de carnea de copil … ma bucuram ca in acele momente nu mai era maturul ce ma „ardea” cu cureaua cand faceam nazbatii (si am facut har domnului ) ci copil ca si mine …

Azi … poate imi aduc aminte de aceasta lectie … de copilarie ce imi era servita copil fiind! Yup … multi il considerau si pe el … nebun cu porumbeii lui cu tot … dar poate ca nu era decat singura cale ce o mai avea sa fie copil … macar pentru cateva minute.

Eu sunt acum … desi nu am porumbei si privindu’i pe al altui copil, mi’am adus aminte de cel ce imi era tata … insa am ceva mult mai pretios … undeva departe acum … ce priveste acelasi cer albastru … fiindu’i frica sa zboare … inspre el … inspre MINE … … inca incercand sa isi regaseasca acel copil de care ii este atat de dor … implinit „doar” de niste flori de cires …

Aleg acum doar sa visez … sa fiu ce sunt … fara a vrea sa fiu altceva … pentru ca nu sunt dator nimanui si chiar daca mi s’a spus ca cei mai multi il iubeau pe cel de ieri … conteaza deloc … atata vreme cat cel de azi este cel (i)ubit de cine simte nevoia sa fie (i)ubit si (i)ubeste la randul lui … asa cum simte sa o faca … cu suflet pur de copil ce priveste … doar un cer albastru dintr’un alt capat de lume … si un zbor de porumbei …