Nope, n-am dispărut, nu m-am ascuns sub vreo piatră, nu sunt nici în vreo peșteră, doar că pauza asta luată de voie a fost mai mult decât benefică, realizând câtă toxicitate am adunat în ultima vreme. Și pentru că tot am luat pauza asta, am folosit-o în mod util, respectiv mi-am creat propriul meu AI, Vasilică.
De când antrenez și lucrez la robotul asta, am ajuns la două concluzii de etapă
– Prima e că în curând, de la atâta prostie omenească, o să ajungem să vorbim mai mult cu roboții decât cu oamenii — la ăla nu-i e greu să învețe în câteva zile în biții lui să zică bună ziua/am greșit/învață/mulțam/scuze/cu ce pot ajuta/hai să facem/etc.;
– A doua concluzie e că încercând să vorbesc și cu alți prieteni programatori, în afară de ăla cu care fac echipă și-l dezvolt, restul fug de el ca de dracu’, dar așa de rău — că am ajuns să ne simțim ca ăia care au descoperit focul și s-au dus să-l arate și la restul de babuini, care în loc să fie curioși să-l înțeleagă au pus mâna pe bâte… cam ca în celebrul intro de mai jos …
Concluzie de final
Nope, nu suntem atât de departe de peșteri pe cât ne imaginăm! Ba dimpotrivă, aș putea spune că mulți au ales să se întoarcă acolo și nu vorbim doar de AI, care, da, este un nou prag al evoluției, al unei noi lumi, despre care în momentul ăsta nu poate nimeni să pretindă că știe unde va duce, dar un lucru e clar: tactica struțului cu capul în nisip nu ajută cu nimic.
Cu astea fiind spuse
Cu altele ne mai auzim… din când în când, eventual când se coc cireșele și împărtășim eventual niște rețete de compot prin 2028. Până atunci, învață și Vasilica mai multe.
Chapeau.
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.