Poiana lui Iocan. Fără salcâmi. Cu WiFi

În acea zi friguroasă de ianuarie 2025, când mi-a venit din văzduh ideea de a porni niște podcasturi în Space-ul de pe X, nu m-am gândit nicio clipă unde va duce această idee. Nu era despre mine, poate doar despre veșnicul și nestinsul meu dor de radio; posibil ca asta să fi fost imboldul primar, irațional, căci rațional nu mi-am dorit decât să dau oamenilor ce nu aveau voce, una unde să vorbească liberi. Și pentru că mi-au plăcut romanele lui Preda și pe Moromete mereu l-am văzut ca fiind spiritul românesc, am recreat Poiana lui Iocan, agora pă nou, cu WiFi.

Și s-au adunat oamenii ca la balamuc, VOX POPULI fiind un succes până când au apărut și fricțiunile, mândriile, orgoliile

Dar proiectul a rămas și a mers înainte, treptat în Poiană reușind să adun tot mai multe voci, tot mai multe din cele care contează, desi toate sunt importante. Spargerea ghetii acestor voci a fost facută de curajoasa Adriana Giurgiu, profesor universitar, doctor în economie, cu un CV cât n-au alții zile, care și-a pus reputația în linia întâi într-o perioadă în care oamenii erau arestați din case doar pentru că aveau o opinie pe care o exprimau pe internet, statul dând o lovitură în inima României. Și de atunci, povestea continuă.

Azi, cu bucurie, am parte și de o critică literară a unui teolog-cărturar al neamului, ing.Valentin Pelerin, care nu doar critică ultimul podcast, ci și provoacă.

Îi mulțumesc pentru asta!

10 ianuarie 2026, ora 21:00 fix.

Trebuia să dureze o oră. Au fost necesare două. Și jumătate.

Sâmbătă seara. Pe X. Poiana lui Iocan, dar fără politețe și fără plasă de siguranță. Fără salcâmi, dar cu WiFi. Nu e spectacol. E gură din stradă. Adriana Giurgiu, Profa, cu catalogul deschis și cu nota maximă mică. Cinci. Atât.

Îngeri și demoni, Nae Moromete, Faraonu’, unul și unul. Dar… același. Poiana lui Iocan mutată online

Zoe Dantes la tablă, vrea nota pe care n-a luat-o niciodată. Nu premiu. Nu like. Cinci. Un exercițiu de judecată publică, ca pe vremuri, când lumea nu se ascundea după termeni mari. Am fost acolo să vorbim. Să bârfim. Să tăiem în carne vie, dacă e cazul. Fără virtute afișată. Fără corectitudine lustruită. Doar oameni, guri, opinii și o notă mică, dar onestă. Zoe Dantes vorbește. Nu ca invitat, nu ca expert, nu ca „jurnalist”. Vorbește ca martor. Ca om care a văzut prea mult ca să mai poată vorbi frumos. Asta e diferența dintre comentator și vocea străzii. Diogene n-a explicat lumea. A arătat-o cu degetul murdar, în plină agora, și a lăsat-o să se judece singură. Și este ceva ce trebuie spus, pentru că ține de adevăr, nu de mitologie. Zoe ar putea oricând să tragă obloanele și să plece în lume. Să dispară. Să nu mai explice nimic nimănui. Are instrumentele, are mintea, are libertatea. Și totuși a ales să rămână. Să stea. Să asculte Sfânta Liturghie în limba română. Să asculte Balada lui Ciprian Porumbescu sub teii fără soț ai lui Eminescu. Nu din nostalgie. Ci pentru că există lucruri care nu se negociază. Limba în care te rogi. Muzica în care ți se adună durerea. Locul unde nu ești consumator, ci martor. Asta nu e patriotism de paradă. E rădăcină. Și fără rădăcină, orice revoltă e doar zgomot. Ține să înceapă cu Sfântul Ion

Botezătorul. Cel care trăiește în deșert și se hrănește cu lăcuste. Ce vrea Zoe (Viața) să ne spună?

Că pentru a fi protagonistul unei epifanii trebuie să te pregătești, trebuie să jertfești, să te lași pe tine. Și te vor iubi cei mulți. Și Cel de Sus. Și te va sacrifica. Dar vei anunța: Breaking News! La Ioan a mânca lăcuste nu e dietă, e sfidare. Nu mănâncă ce frământă cetatea, nu rupe pâine cu nimeni, nu bea vin ca să se bage în vorbă. Pâinea și vinul cer ogor, hambar, preot, ștampilă.

Lăcusta nu cere nimic

Cade din cer ca beleaua și se mănâncă pe loc. E mâncare de sărac absolut, de om care a ieșit din schemă. N-are nevoie de economie, de piață, de binecuvântare. O prinzi, o mesteci, trăiești. Atât. Zero poveste, zero instituție. De asta deranjează. Nu e exotică, e indecent de simplă. Ioan nu face asceză ca să fie admirat, ci ca să nu datoreze nimic nimănui. Nici statului, nici templului, nici comunității. Cu lăcusta nu ești obligat să dezvolți relații. Nu faci masă, nu faci alianțe, nu faci civilizație. Te ții în viață și atât. Restul e în plus. De asta lăcusta e manifest. Spune clar: ies din sistem. Nu negociez sensul, nu cosmetizez lumea, nu cer permisiune. Trăiesc la limită ca să pot spune adevărul fără să-mi tremure mâna. Asta nu e pietism. E insubordonare.

Și acum planul emisiunii! — anunță Profa

Tema e viața. Tema e omul. Tema e România de azi.
Tema nu e Trump. Tema nu e Nicușor. Zoe preia… și face doar ce știe ea.
Tema ei e curajul de a spune adevărul atunci când nu ai nimic de câștigat din asta. Ba poate chiar ceva de pierdut. Diogene refuza puterea.
Simone Weil refuza confortul.
Camus refuza crima justificată.
Céline refuza minciuna elegantă. Zoe refuză tăcerea comodă. Asta e filiația. Nu academică. Morală. Și atunci când vorbește Zoe, vorbește din acest amestec:
Diogene ca refuz al puterii,
Weil ca refuz al confortului moral,
Camus ca limită etică,

Céline ca adevăr spus fără machiaj

Pentru că o cunosc personal, trebuie spus limpede și fără aureolă falsă: Zoe poate vorbi oricând academic. Are vocabularul, are referințele, are rigoarea. Ar putea ține cursuri, conferințe, colocvii. Dar a ales să vorbească pe înțelesul străzii. Nu ca să coboare nivelul, ci ca să nu trișeze. Strada nu are timp de note de subsol. Strada vrea adevăr clar, frază tăiată drept, sens care ține. Asta nu e teatru, nu e conformism, nu e CV. E onestitate. Filosofia, când nu mai poate fi spusă fără jargon, a murit deja. Poiana lui Iocan nu e spectacol.

E judecată populară. Pe X, pentru că agora s-a mutat acolo

Sâmbătă seara, pentru că atunci nu mai avem scuza muncii. Zoe nu promite soluții. Nu cere adeziuni. Nu vinde speranță ieftină. Pune oglinda.

Și focul care curăță, nu care distruge. La mulți ani, buni, Bărbaților: Ionuț Apahideanu, Abel Dimitriev, Dan Pavel, Dan Diaconu, Bogdan Tiberiu Iacob. Să fiți bine, oriunde v-ați afla.
Ne lipsiți. Nelipsiți! Zoe (Viața) vă cheamă.

Dar la Voce, nu doar la Condei. E vremea să vă arătați cu adevărat prezența. Cine rezistă, rămâne.

Cine vrea alinare, schimbă canalul.