Poporul e Moromete. Și ograda se golește sub ochii lui

Există un moment în romanul lui Marin Preda în care Ilie Moromete, așezat pe prispă, cu mâinile pe genunchi, privește cerul și își pune întrebarea ultimă:

„Ce mai trebuia să fac și n-am făcut? Ce mai era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau și nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine și eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum pe care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu?”

Azi, mutată în contextul României anului 2026

Replica lui sună aproape identic – doar că personajele s-au schimbat, iar caii din grajd au devenit active, concesiuni și rânduri de Excel. Poporul stă în bătătură. Cu pământul sub picioare și cu timpul încă întreg. Se uită cum i se subțiază casa. Nu dintr-o dată, nu cu explozie. Ci prin mișcări mărunte, repetate, făcute de cei mai apropiați. Băieții.Paraschiv, Nilă și Achim nu erau monștri. Erau neliniștiți. Grăbiți. Cu ochii pe bani și pe cai, cu urechea lipită de „lume”. Nu mai aveau răbdare cu tatăl, cu cumpătarea, cu statul pe vatra țării. Nu mai aveau răbdare cu pământul, cu casa, cu tăcerea tatălui. Voiau alt timp, altă lege, alt drum. Nu reparau nimic. Plecau.

La început familiile lor. Apoi mai ciuguleau ceva din curte

Plecarea lor crăpa ograda mai rău decât orice ceartă. Așa arată România după raportul comisiei din SUA. Moromete stă pe prispă – adică poporul – și se uită la televizor. Aude vorbe mari, explicații ideologice, amenințări globale. Între timp, băieții au intrat în șopron. Scormonesc. Mută caii. Vând ce mai e de vândut. Și când îi prinzi cu mâna în buzunar, tot ei fac gură: badman, moraliști, europeni până la os.

Ne batem noi pe ideologii, pe doctrine, pe pro și anti, ca niște fraieri care țin socoteala norilor. Între timp, ăștia lucrează. Fără zgomot. Fără rușine. Cu contractul într-o mână și cu steagul în cealaltă – schimbat după nevoie.

Băieții lui Moromete de azi nu se mai numesc Paraschiv, Nilă și Achim

Se numesc Nicușor, Bolojan și USR-ul. Nu ca persoane, ci ca tipologie. Nu vin cu bâta, vin cu PowerPoint-ul. Nu fug cu caii, fug cu activele. Nu pleacă pe jos la oraș, pleacă la Washington, la Bruxelles, la Tel Aviv. Și se întorc doar ca să mai ia ceva.

Așa se termină lumea veche. Nu prin revoluție. Prin fugă

După raportul venit din afară, ograda lui Moromete arată exact așa: goală pe dinăuntru. Nu mai e vorba de Est sau Vest, de stânga sau dreapta. Asta e vorbă multă, ca să acopere zgomotul lucrurilor luate pe furiș. Ne batem pe argumente, pe teorii, pe etichete, iar ei sunt prinși cu mâna în buzunarul nostru și tot ei fac pe feciorelnicii. Pe nevinovații. Pe salvatorii. Pe indispensabilii.

Poporul a făcut tot ce trebuia

A muncit. A răbdat. A plătit. A votat. A tăcut. A înghițit. A dat fiecăruia ce a cerut. Și, la un moment dat, vine întrebarea aceea grea, moromețiană, care nu mai caută răspuns, ci verdict:

„Ce mai era de făcut și n-am făcut? Cui i-am spus nu? Ce drum mi-a fost arătat și l-am ocolit din încăpățânare?”

Răspunsul e simplu și dureros: nu poporul s-a dat la o parte

Ei, aleșii, s-au dat după stăpânii lumii. Nu după oamenii țării. După contracte, funcții, validări externe, șoapte de putere.Dacă lumea e așa cum zic ei și nu cum o trăiesc cei de jos, atunci nu mai rămâne nimic de negociat.

„N-au decât să se scufunde. Întâi lumea lor și pe urmă și ei cu ea.”

Moromete de azi nu mai stă doar pe prispă

Stă cu ochii pe hârtii, pe rapoarte, pe contracte, pe listele alea lungi în care pământul, apa, gazul, pădurea și munca au ajuns rânduri puse la dispoziția stăpânilor. Și vede cum i se duce gospodăria nu pe foc, ci pe semnătură. Cei care ne conduc sunt băieții lui. Chiar ai lui. Crescuți aici. Hrăniți din pământul ăsta. Ca Paraschiv, Nilă și Achim, nu mai au răbdare. Sunt neliniștiți, cu ochii pe bani și pe turme. Numai că azi turmele nu mai sunt oi și cai – sunt companii, concesiuni, active, resurse. Le mână spre orașele mari ale lumii, spre bănci, spre conturi sigure, spre jurisdicții unde nu mai ajunge întrebarea: „de unde?”.

Nu pleacă flămânzi. Pleacă încărcați

Cu averea României după ei, ca niște copii care au rupt grajdul și au scos vitele noaptea, fără zgomot, ca să nu se trezească tatăl. Iar dimineața curtea e goală și ni se spune că așa e modern, că nu mai merge altfel, că pământul nu produce dacă nu-l dai altora.Și atunci vine replica lui Moromete, care azi sună ca o acuzație penală, nu ca un oftat:

„Pământul nu se vinde.”

Nu pentru că ar fi sfânt, ci pentru că e temelia. Când îl vinzi, nu mai ai unde să te întorci. Raportul din afară nu ne-a spus nimic nou. Doar a pus ștampilă pe ce vedeam de mult: stat capturat, elite care negociază peste capul oamenilor, conducători care vorbesc de interes național cu valiza pregătită. Ei nu mai aparțin acestei curți. Sunt deja plecați, chiar dacă încă mai vorbesc românește la televizor.

Moromete de azi nu mai întreabă ce-a greșit

Știe. A avut prea multă răbdare. A crezut că băieții se vor opri. Că nu vor lua tot. Dar acum, cu pământul vândut și cu turmele mânate afară, nu mai e loc de vorbă lungă. Nu ideologia ne desparte. Jaful ne desparte. Și ca în roman, liniștea care vine nu e pace. E momentul în care Moromete – adică poporul – înțelege că lumea lui se sfârșește nu pentru că a fost învins, ci pentru că a fost jefuit de-ai lui. Lumea veche nu se termină prin revoluție.

Se termină prin fugă și prin vânzare

Prin copii care nu-și mai recunosc tatăl și care cred că gospodăria e o povară, nu o responsabilitate.Iar Moromete rămâne cu liniștea. O liniște tot mai goală.

Autor: Valentin Pelerin (debut in IceWorld)