Revolutia filosofului si dreptul la MUIE al Liicheanului

Ma voi retrage in nemernicia mea, dandu’i dreptul la MUIE, Liicheanului, acest ‘telectual al neamului …

Înjurătura care ne unește (fragmente)

Am văzut toate astea cu ani în urmă, într-un flash mob pe you tube. Se deschidea sub cuvintele Dancing Zorba in the street. Fusese realizat de Comunitatea greacă din Ottawa, în piața Byward, pentru a promova Festivalul grec de la Ottawa din 2011. Îl puteți în orice clipă vedea.

Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când un tânăr prieten, care doarme cu facebook-ul sub pernă, mi-a trimis o suită de fotografii și clipuri. Toate multiplicau, adăugându-i câte o notă personală, celebra înjurătură care ocupase în ultima săptămână mentalul românesc, care făcuse să vibreze toate mediile, care strânsese în jurul ei condeie alese, contestări vehemente și adeziuni necondiționate și care sfârșise prin a pune în stare de alertă poliția română. În imaginile de pe facebook, cele șapte litere apăreau, de pildă, pe baloturi de paie. Stivuite în plin câmp de o mașină cu țepi, ele își întorceau către noi, unul câte unul, pe neașteptate, fața care, inscripționată, prindea dintr-odată glas. „Na!, spunea vocea stivuitorului din off. Mai vrei unul? Dumniezăii mă-tii!” Și întorcea iar către noi fața inscripționată a altui snop care, la rândul lui, prindea, animat de cele șapte litere, să înjure scurt. În alt clip, scrise cu caractere mari și perfect paginate, cele șapte litere apăreau treptat, scrijelite cu o impresionantă viteză, pe placa unui strung. Apoi o fotografie: înjurătura e pictată de astă dată cu litere mari roșii, într-un accelerated freefall, pe parașuta deschisă în zbor a unui salt profesionist. Altă imagine: după ce fuseseră izgonite de pe plăcuțele mașinii înmatriculate în Suedia, literele se recompuneau acum, în aceeași țară, pe plăcuțele a două mașini, parcate una lângă alta: una pe o Skoda Octavia, înmatriculată MUIE 134, și alta pe un Fiat Corsa, înmatriculat PSD 006. Așezate cu spatele la noi, cele două mașini lăsau să se ivească sensul unic din reunirea a două piese care nu puteau vorbi decât așa, laolaltă, ca într-un adevărat symbolon, după ce își întâlniseră jumătatea. În sfârșit, pour finir en beauté, într-o fotografie, cele șapte litere se lăfăiau pe fesele voluptoase ale unei tinere care tocmai își ridicase rochia în mijlocul unei esplanade. Purta tanga. Poza era însoțită de acest comentariu: „E…, acum să vă văd! Care din poliția rutieră vă băgați să-i ridicați plăcuțele de înmatriculare?”

Așa stând lucrurile, mi-am imaginat o contaminare în lanț. Ca un dans, ca o muzică. Întâmplarea a făcut, iată, ca la noi sirtaki-ul să fie o înjurătură. La început a folosit-o unul singur. Punând-o în scenă cu umor („Cum a intrat mașina asta în țară?”, i-a întrebat pe cei de la vamă ministra noastră de Interne. „În aplauze”, se pare că a fost răspunsul șefului vămii), făcând-o accesibilă oricui, asigurându-i o transmisibilitate instantanee. Ca pașii bărbatului din Ottawa care a coborât în mijlocul străzii și i-a surprins pe toți prin simplitatea mesajului lui.

Și-atunci am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. Când are loc o revoluție? Când regulile politicului au fost abandonate. Când clasa politică trișează. Când partidul aflat la putere înlocuiește limbajul politicii cu scuipatul pe un popor întreg. Când vulgaritatea pune stăpânire pe parlament și când doamnelor din opoziție li se vorbește ca într-un Bronx românesc. Când democrația și instituțiile ei devin o butaforie, și separația puterilor în stat încetează să mai existe. Când un partid poate pune o țară pe butuci. Adică atunci când lucrurile stau ca la noi.

Și-atunci, acestea fiind datele realităților politice, ce-ar putea fi mai în ton cu ele decât revoluția născută în jurul unei înjurături? Mesajul ei s-ar transmite printr-o complicitate născută spontan, care ar cuprinde, ca o trezire din somn, toată România. O revoluție cu un mesaj de o simplitate desăvârșită, pe înțelesul tuturor, născută într-un hohot de râs și de exasperare. O revoluție fără dube, trupe de intervenție și gaze lacrimogene, în care n-ai avea în cine să tragi. O revoluție bazată pe un mesaj-cod, pe o siglă care mătură totul în calea ei, o revoluție în care nimeni nu ridică pumnul în aer, nu amenință, nu urlă cu ochii scoși din cap. O revoluție bazată pe șapte litere care se-ntind – ca pârjolul, ca apa ieșită din matcă, ca norul de lăcuste – pe toate T-shirt-urile acestei veri, pe autobuze și tramvaie, pe coridoarele școlilor, tatuate pe brațele vânjoase ale băieților din Ferentari, pe pulpele fetelor și pe spatele lor dezgolit, în amfiteatrele universităților, pe banderolele manifestanților, pe uniformele jandarmilor și ale mascaților veniți să-i păzească, pe bâtele lor, pe căștile lor, pe carapacea lor de broască țestoasă. Apoi în grădini și în parcuri și în magazine, pe uniformele agenților de circulație, pe fațadele blocurilor, pe trotuare, în mall-uri, pretutindeni, cuprinzând în cele din urmă „uzinele și ogoarele patriei”. Reconfigurând, ca un stimul miraculos, sinapsele otrăvite de propagandă și minciună ale creierelor noastre, ea i-ar scoate pe hoți din joc, ar aboli vremea alegerilor trucate, ar elimina pentru totdeauna morții de la urna de vot, ar transforma, pe tot răstimpul manifestării ei originale, băltirea de azi într-o formă de democrație directă, una care „ar cuprinde masele” zburând peste lume, ca o muzică, ca un dans.

Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte, nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill. Dimpotrivă, în acest context de golănie statală, de ticăloșie cu program, de impudoare a guvernării prin încețoșarea minții, agramatism și impostură, nu trebuie oare găsit cuvântul ce rostește adevărul? Cel care poate deveni o replică pe măsură propunând o stilistică neașteptată? Ei bine, poate că în acest context, expresivitatea unui cuvânt de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric.

Sursa.

Tara, astia iti sunt ‘telectualii! Cu asa ‘telectuali, care fac o reala apologia sexului oral in politica sub stindardul „Filosoful vrea o revoluţie MUIE PSD”, la ce sa te mai astepti de la pulime?

Tara, te rog, respecta dreptul la MUIE al domnului Liiceanu si facetii pofta ce’o pofteste!

Liiceanu, MUIE tie, ba!