România pe fâșie

România stă pe fâșie. România nu mai stă la masă. România stă pe margine. Pe o fâșie îngustă de asfalt geopolitic, între două lumi care nu ne mai privesc cu adevărat în ochi. Nu pentru că am fi mici. Ci pentru că am tăcut prea mult. Și mai ales pentru că nu suntem reprezentați.

Trăim o senzație ciudată, greu de pus în cuvinte simple, dar ușor de simțit: nu ne mai vrea nimeni cu adevărat

Nici Vestul, nici Estul. Nu pentru că ne-ar urî, ci pentru că nu mai știm să spunem cine suntem și ce vrem. America nu ne respinge. Ne folosește cât e nevoie. America nu e un părinte rănit care ne întoarce spatele. E un actor pragmatic. America nu „iubește” state, America respectă proiecte.

Iar România, în fața Washingtonului, apare tot mai des ca un elev silitor care vine fără temă, dar speră să primească notă de trecere pentru cumințenie. Avem baze militare, avem parteneriat strategic (tras pe linie moartă), avem declarații frumoase.

Dar nu avem o propoziție clară spusă ferm

„Aceasta este România. Asta oferim. Asta cerem”

Declarațiile recente ale prof. Dan Dungaciu nu spun că americanii ne-au abandonat. Spun ceva mai dureros: că nu ne mai întreabă nimeni ce credem, pentru că nu mai venim cu nimic articulat. Când mergi la o întâlnire și nu spui nimic, nu ești respins. Ești… ignorat pur și simplu.

Rusia nu ne vrea. Dar nici nu ne ignoră

Rusia nu „vrea” România. Dar nici nu o subestimează. Pentru Moscova, România nu e un stat cu voce. E un spațiu, un teritoriu NATO, o piesă într-un joc mai mare. Aici e tragedia: nici măcar adversar nu mai suntem ca stat suveran cu identitate clară. Suntem parte dintr-un bloc, fără discurs propriu, fără nerv propriu, fără strategie care să ne poarte semnătura.Rusia negociază cu forța.

America negociază cu interesul

România… așteaptă. Europa ne vede. Dar nu ne ascultă. În U.E. suntem prezenți. Dar prezența nu înseamnă influență. Ne așezăm corect în poză, votăm cum trebuie, semnăm ce ni se cere.
Dar nu tulburăm apa, nu schimbăm agenda, nu punem întrebări incomode. Suntem statul care nu deranjează. Servil. Iar în geopolitică, asta e o condamnare la invizibilitate, pe termen lung. Adevărul simplu: România este neformulată România nu este „nedreptățită”.

România este neformulată

Nu ne vrea nimeni pentru că nu ne-am mai vrut noi ca proiect. Ne-am mulțumit să fim „pe partea bună”, fără să mai fim cineva.Când nu știi ce vrei: aliații te folosesc, adversarii te ocolesc, iar istoria te trece la note de subsol.România pe fâșie nu e un destin. E o stare. O stare care poate fi schimbată. Dar nu cu comunicate. Nu cu vizite fără conținut. Nu cu loialități declarative.Ci cu o întrebare simplă, rostită răspicat, pe care astăzi nu o mai punem:

„Ce vrem să fim, nu doar cu cine suntem?”

Până nu răspundem la asta, vom rămâne pe fâșie: nici respinși, nici doriți, doar… tolerați.

Iar pentru un stat, toleranța nu e suficientă.

Cum iese România de pe fâșie?

România nu e pe fâșie pentru că a fost împinsă acolo. România e pe fâșie pentru că s-a retras singură, pas cu pas, din propria poveste.Ieșirea nu începe la Washington. Nu începe la Bruxelles. Nu începe nici măcar la Moscova. Începe la București. România trebuie să spună cine este și nu doar cu cine ține. De ani de zile repetăm: „suntem pro-occidentali”.

Dar asta nu e identitate. E orientare. Lumea nu respectă statele „aliniate”

Lumea respectă statele foarte bine definite.România trebuie să poată spune, clar și calm: ce apără, ce nu negociază, unde vrea să ajungă în 10–20 de ani. Nu loialitate oarbă. Proiect! Fără asta, vom fi mereu un aliat util, dar dispensabil la orice oră.Politica externă se face cu oameni de stat, nu cu oameni de partidUn stat nu poate vorbi serios în lume dacă, la fiecare schimbare de putere, își schimbă tonul, prioritățile și memoria.România are nevoie de: o linie externă stabilă, peste cicluri electorale; diplomați care nu sunt schimbați după simpatii; și mai ales o voce care nu se rușinează să spună „nu”.

Respectul internațional începe cu coerența

România trebuie să devină utilă prin inteligență, nu doar prin poziție.Suntem la Marea Neagră. Suntem pe flancul estic. Asta știm deja. Dar poziția geografică e un dar pasiv. Inteligența strategică e un dar activ. Și asta lipsește cu desăvârșire la actuala așa-zisă putere.Ce ar putea fi RomâniaRomânia poate deveni: mediator regional, furnizor de expertiză pe Est, punte între lumi care nu mai vorbesc. Un pod între Vest și Est.

Ar fi putut fi cel mai important sub o voce reală cu o viziune corectă. Din păcate, României i-a fost luată vocea prin lovitura de stat.Vocea auzită nu prin aroganță, ci prin competență tăcută.Respectul începe acasăUn stat respectat nu își disprețuiește propriii oameni. Aici e miezul cel mai dureros.

Nu poți cere respect extern dacă îți umilești cetățenii, îți disprețuiești diaspora, îți tratezi oamenii ca pe o problemă, nu ca pe o resursă – cea mai importantă. Statele puternice își apără oamenii în lume.

România trebuie să înceteze să-și ceară scuze pentru existența lor

Curajul de a spune „nu”Ieșirea de pe fâșie înseamnă să accepți un risc: nu vei mai fi pe placul tuturor. Dar respectul nu vine din conformism. Vine din verticalitate.Un stat care spune mereu „da” ajunge să nu mai fie întrebat.România nu are nevoie să fie „mai mare”, în speță unirea cu Moldova. Are nevoie să fie prezentă. Nu mai zgomotoasă. Nu mai agresivă. Ci mai asumată.O revenire, nu o revoluțieIeșirea de pe fâșie nu e o revoluție. E o revenire.

Sub un lider onest, care știe exact ce are nevoie și ce reprezintă România. Care știe că un stat există nu doar ca teritoriu, ci ca voce, memorie și direcție.Când România va ști să spună calm:

„Asta suntem. Asta vrem.”

nu va mai sta pe margine. Va fi, din nou, pe drum.

Deocamdată, suntem doar pe fâșie! Între un Vest care nu pare deloc interesat de noi, decât dacă e o vacă de muls, și un Est care are interese peste capul nostru.

Domnul să vă miluiască.

Autor: Zoe Dantes.