Viitorul negru al Europei din perspectiva războiului din Ucraina

Europa se află astăzi în probleme profunde, în principal din cauza războiului din Ucraina, care a jucat un rol cheie în subminarea a ceea ce fusese o regiune în mare parte pașnică. Din păcate, situația nu se va îmbunătăți probabil în anii următori. De fapt, este probabil ca Europa să fie mai puțin stabilă în avans decât este astăzi.

Situația actuală din Europa este în contrast marcat cu stabilitatea fără precedent de care s-a bucurat Europa în timpul momentului unipolar, care a durat aproximativ din 1992, după prăbușirea Uniunii Sovietice, până în 2017, când China și Rusia au apărut ca mari puteri, transformând unipolaritatea în multipolaritate. Cu toții ne amintim de celebrul articol din 1989 al lui Francis Fukuyama, The End of History?—“, care susținea că democrația liberală era destinată să se răspândească în întreaga lume, aducând pace și prosperitate în urma ei. Acest argument a fost evident greșit, dar mulți din Occident l-au crezut de mai bine de 20 de ani. Puțini europeni și-au imaginat în perioada de glorie a unipolarității că Europa va avea atât de multe probleme astăzi – este introducerea cu care isi incepe analiza John J. Mearsheimer, profesor de științe politice la Universitatea din Chicago; un geniu cu state vechi in politica americana, laureat al Asociației Americane de Științe Politice în 2020 pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniu.

Deci, ce a mers prost?

Războiul din Ucraina, despre care voi argumenta că a fost provocat de Occident, și în special de SUA, este principala cauză a insecurității Europei de astăzi. Cu toate acestea, există un al doilea factor în joc: schimbarea echilibrului global de putere în 2017 de la unipolaritate la multipolaritate, care cu siguranță va amenința arhitectura de securitate din Europa. Cu toate acestea, există motive întemeiate să credem că această schimbare în distribuția puterii a fost o problemă gestionabilă. Dar războiul din Ucraina, împreună cu venirea multipolarității, a garantat mari probleme, care probabil nu vor dispărea în viitorul apropiat.

Permiteți-mi să încep prin a explica modul în care sfârșitul unipolarității amenință bazele stabilității europene. Și apoi voi discuta despre efectele războiului din Ucraina asupra Europei și despre modul în care acestea au interacționat cu trecerea la multipolaritate pentru a modifica peisajul european în moduri profunde.

Trecerea de la unipolaritate la multipolaritate

Cheia pentru păstrarea stabilității în Europa de Vest în timpul Războiului Rece și în toată Europa în timpul momentului unipolar a fost prezența militară a SUA în Europa, care a fost încorporată în NATO. SUA, desigur, au dominat acea alianță de la început, ceea ce a făcut aproape imposibil ca statele membre de sub umbrela de securitate americană să lupte între ele. De fapt, SUA au fost o forță puternică de pacificare în Europa. Elitele europene de astăzi recunosc acest fapt simplu, ceea ce explică de ce sunt profund angajate să mențină trupele americane în Europa și să mențină un NATO dominat de SUA.

Este de remarcat faptul că, atunci când Războiul Rece s-a încheiat și Uniunea Sovietică se deplasa pentru a-și retrage trupele din Europa de Est și a pune capăt Pactului de la Varșovia, Moscova nu s-a opus ca NATO dominată de SUA să rămână intactă. La fel ca vest-europenii din acea vreme, liderii sovietici au înțeles și apreciat logica suzetei. Cu toate acestea, ei s-au opus ferm expansiunii NATO, dar mai multe despre asta mai târziu.

Unii ar putea argumenta că UE, nu NATO, a fost principala cauză a stabilităţii europene în timpul momentului unipolar

Motiv pentru care UE, nu NATO, a câştigat Premiul Nobel pentru Pace în 2012. Dar acest lucru este greșit. În timp ce UE a fost o instituție de succes remarcabil, succesul său depinde de menținerea păcii în Europa de către NATO. Întorcându-l pe Marx pe cap, instituţia militară politică este baza sau fundaţia, iar instituţia economică este suprastructura. Toate acestea înseamnă că, în absența suzetei americane, nu numai că NATO așa cum o știm dispare, dar și UE va fi subminată în moduri serioase.

În timpul unipolarității, care a durat din nou din 1992 până în 2017, SUA a fost de departe cel mai puternic stat din sistemul internațional și ar putea menține cu ușurință o prezență militară substanțială în Europa. Elitele sale de politică externă, de fapt, nu numai că doreau să mențină NATO, ci și să o crească prin extinderea alianței în Europa de Est.

Această lume unipolară a dispărut, însă, odată cu venirea multipolarității

SUA nu mai erau singura mare putere din lume. China și Rusia erau acum mari puteri, ceea ce însemna că factorii de decizie americani trebuiau să gândească diferit despre lumea din jurul lor.

Pentru a înțelege ce înseamnă multipolaritatea pentru Europa, este esențial să luăm în considerare distribuția puterii între cele trei mari puteri ale lumii. SUA este încă cea mai puternică țară din lume, dar China a ajuns din urmă și este acum recunoscută pe scară largă ca un concurent egal. Populația sa uriașă cuplată cu creșterea sa economică cu adevărat remarcabilă de la începutul anilor 1990 a transformat-o într-un potențial hegemon în Asia de Est. Pentru SUA, care este deja un hegemon regional în emisfera vestică, o altă mare putere care realizează hegemonia fie în Asia de Est, fie în Europa este o perspectivă profund îngrijorătoare. Amintiți-vă că SUA au intrat în ambele războaie mondiale pentru a împiedica Germania și Japonia să devină hegemoni regionali în Europa și, respectiv, Asia de Est. Aceeași logică se aplică și astăzi.

Rusia este cea mai slabă dintre cele trei mari puteri

Contrar a ceea ce cred mulți europeni, nu este o amenințare să invadeze toată Ucraina, cu atât mai puțin Europa de Est. La urma urmei, și-a petrecut ultimii trei ani și jumătate încercând doar să cucerească o cincime din estul Ucrainei. Armata rusă nu este Wehrmacht și Rusia—spre deosebire de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece și China din Asia de Est astazi, nu este un potențial hegemon regional.

Având în vedere această distribuție a puterii globale, există un imperativ strategic ca SUA să se concentreze pe limitarea Chinei și împiedicarea acesteia să domine Asia de Est. Cu toate acestea, nu există niciun motiv strategic convingător pentru ca SUA să mențină o prezență militară semnificativă în Europa, având în vedere că Rusia nu este o amenințare de a deveni un hegemon european. Într-adevăr, dedicarea unor resurse preţioase de apărare Europei reduce resursele disponibile pentru Asia de Est. Această logică de bază explică pivotul SUA către Asia. Dar dacă o țară pivotează către o regiune, prin definiție, pivotează departe de o altă regiune și acea regiune este Europa.

Există o altă dimensiune importantă, care are puțin de-a face cu echilibrul global de putere

Care reduce și mai mult probabilitatea ca SUA să rămână angajate în menținerea unei prezențe militare semnificative în Europa. Mai exact, SUA au o relație specială cu Israelul care nu are nicio paralelă în istoria înregistrată. Această conexiune, care este rezultatul puterii extraordinare a lobby-ului Israelului în SUA, nu înseamnă doar că factorii de decizie americani vor sprijini Israelul necondiționat, ci înseamnă și că SUA se vor implica în războaiele Israelului, fie direct, fie indirect. Pe scurt, SUA vor continua să aloce resurse militare substanțiale Israelului, precum și să angajeze forțe militare substanțiale proprii în Orientul Mijlociu. Această obligație față de Israel creează un stimulent suplimentar pentru a retrage forțele americane în Europa și a împinge țările europene să-și asigure propria securitate.

Concluzia este că forțele structurale puternice asociate cu trecerea de la unipolaritate la multipolaritate

Impreună cu relația particulară a Americii cu Israelul, au potențialul de a elimina suzeta americană din Europa și de a paraliza NATO, ceea ce ar avea, evident, consecințe negative grave pentru securitatea europeană. Este posibil, însă, să evităm o ieșire americană, ceea ce este cu siguranță ceea ce își dorește aproape fiecare lider european. Mai simplu spus, atingerea acestui rezultat necesită strategii înțelepte și diplomație pricepută de ambele maluri ale Atlanticului. Dar nu asta am ajuns până acum. În schimb, Europa și SUA au căutat în mod prostesc să aducă Ucraina în NATO, ceea ce a provocat un război pierdut cu Rusia, care crește semnificativ șansele ca SUA să părăsească Europa și NATO să fie eviscerată. Lasă-mă să-ţi explic.

Cine a provocat războiul din Ucraina: înțelepciunea convențională

Pentru a înțelege pe deplin consecințele războiului din Ucraina, este esențial să luăm în considerare cauzele acestuia, deoarece motivul pentru care Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022 spune multe despre obiectivele de război ale Rusiei și efectele pe termen lung ale războiului.

Înțelepciunea convențională în Occident este că Vladimir Putin este responsabil pentru provocarea războiului din Ucraina. Scopul său, așa spune argumentul, este să cucerească toată Ucraina și să o facă parte dintr-o Rusie mai mare. Odată atins acest obiectiv, Rusia va trece la crearea unui imperiu în Europa de Est, la fel cum a făcut Uniunea Sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial. În această poveste, Putin este o amenințare mortală pentru Occident și trebuie tratată cu forță. Pe scurt, Putin este un imperialist cu un plan general care se încadrează perfect într-o tradiție rusă bogată. Sunt numeroase probleme cu această poveste. Lasă-mă să explic cinci dintre ele.

În primul rând, nu există dovezi dinainte de 24 februarie 2022 că Putin ar fi vrut să cucerească toată Ucraina și să o încorporeze în Rusia. Susținătorii înțelepciunii convenționale nu pot indica nimic din ceea ce Putin a scris sau a spus care indică că credea că cucerirea Ucrainei este un obiectiv dezirabil, că credea că este un obiectiv fezabil și că intenționează să urmărească acest obiectiv.

Când sunt contestați în acest punct, furnizorii înțelepciunii convenționale indică afirmația lui Putin că Ucraina a fost un stat “artificial” și mai ales opinia sa că rușii și ucrainenii sunt “un singur popor, ” care este o temă de bază în binecunoscutul său articol din 12 iulie 2021. Aceste comentarii, însă, nu spun nimic despre motivul pentru care a plecat la război. De fapt, acel articol oferă dovezi semnificative că Putin a recunoscut Ucraina ca țară independentă. De exemplu, el le spune poporului ucrainean: “Vrei să-ți stabilești un stat propriu: ești binevenit!” În ceea ce privește modul în care Rusia ar trebui să trateze Ucraina, scrie el, “Există un singur răspuns: cu respect.” El concluzionează acel articol lung cu următoarele cuvinte: “Și ce va fi Ucraina depinde de cetățenii săi să decidă.”

Un discurs important pe care l-a ținut la 21 februarie 2022

Putin a subliniat că Rusia acceptă “noua realitate geopolitică care s-a conturat după dizolvarea URSS.” El a reiterat același punct pentru a treia oară pe 24 februarie 2022, când a anunțat că Rusia va invada Ucraina. Toate aceste declarații sunt direct în contradicție cu afirmația că Putin a vrut să cucerească Ucraina și să o încorporeze într-o Rusie mai mare.

În al doilea rând, Putin nu a avut nici pe departe suficiente trupe pentru a cuceri Ucraina. Estimez că Rusia a invadat Ucraina cu cel mult 190.000 de militari. Generalul Oleksandr Syrskyi, actualul comandant șef al forțelor armate ale Ucrainei, susține că forța de invazie a Rusiei avea doar 100.000 de oameni. Nu există nicio modalitate ca o forță care numără fie 100.000, fie 190.000 de soldați să poată cuceri, ocupa și absorbi toată Ucraina într-o Rusie mai mare. Gândiți-vă că atunci când Germania a invadat jumătatea vestică a Poloniei la 1 septembrie 1939, Wehrmacht-ul număra aproximativ 1,5 milioane de oameni. Ucraina este geografic de peste 3 ori mai mare decât era jumătatea de vest a Poloniei în 1939, iar Ucraina în 2022 avea aproape de două ori mai mulți oameni decât Polonia când germanii au invadat. Dacă acceptăm estimarea generalului Syrskyi că 100.000 de soldați ruși au invadat Ucraina în 2022, înseamnă că Rusia a avut o forță de invazie care a fost unu-15 dimensiunea forței germane care a intrat în Polonia. Și acea mică armată rusă invada o țară care era mult mai mare jos jumătatea de vest a Poloniei atîtea în ceea ce privește dimensiunea teritorială, cât și populația.

S-ar putea argumenta că liderii ruși au crezut că armata ucraineană este atât de mică și atât de depășită încât armata lor ar putea cuceri cu ușurință întreaga țară. Dar nu este cazul. De fapt, Putin și locotenenții săi știau foarte bine că Statele Unite și aliații săi europeni au înarmat și antrenat armata ucraineană de când criza a izbucnit pentru prima dată pe 22 februarie 2014. Într-adevăr, marea teamă a Moscovei era că Ucraina devine un de facto membru NATO. mai mult, liderii ruși au recunoscut că armata ucraineană, care era mai mare decât forța lor de invazie, lupta eficient în Donbass din 2014. Ei au înțeles cu siguranță că armata ucraineană nu era un tigru de hârtie care ar putea fi învins rapid și decisiv, mai ales că avea un sprijin puternic din partea Occidentului. Scopul lui Putin a fost să obțină rapid câștiguri teritoriale limitate și să forțeze Ucraina la masa negocierilor, ceea ce s-a întâmplat. Această discuție mă duce la al treilea punct.

Imediat după începerea războiului, Rusia a contactat Ucraina pentru a începe negocierile pentru a pune capăt războiului

Si a elabora un modus vivendi între cele două țări. Această mișcare este direct în contradicție cu afirmația că Putin a vrut să cucerească Ucraina și să o facă parte din Rusia Mare. Negocierile dintre Kiev și Moscova au început în Belarus la doar patru zile după ce trupele ruse au intrat în Ucraina. Acea pistă din Belarus a fost în cele din urmă înlocuită cu o pistă israeliană, precum și cu una din Istanbul. Dovezile disponibile indică faptul că rușii negociau serios și nu erau interesați să absoarbă teritoriul ucrainean, cu excepția Crimeei, pe care o anexaseră în 2014, și posibil a regiunii Donbass. Negocierile s-au încheiat când ucrainenii, îndemnați din Marea Britanie și Statele Unite, au renunțat la negocieri, care făceau progrese bune când s-au încheiat.

Mai mult, Putin relatează că atunci când aveau loc negocierile și făceau progrese, i s-a cerut să îndepărteze trupele ruse din zona din jurul Kievului ca un gest de bunăvoință, ceea ce a făcut la 29 martie 2022. Niciun guvern din Occident sau fost factor de decizie politică nu a contestat serios relatarea lui Putin, ceea ce este direct în contradicție cu afirmația că el a fost hotărât să cucerească toată Ucraina.

În al patrulea rând, în lunile înainte de începerea războiului

Putin a încercat să găsească o soluție diplomatică la criza berii. Pe 17 decembrie 2021, Putin a trimis o scrisoare atât președintelui Joe Biden, cât și șefului NATO, Jens Stoltenberg, propunând o soluție la criză bazată pe o garanție scrisă că: 1) Ucraina nu va adera la NATO, 2) nu vor fi staționate arme ofensive în apropierea Rusiei. granițele și 3) trupele și echipamentele NATO mutate în Europa de Est din 1997 vor fi mutate înapoi în Europa de Vest. Orice s-ar crede despre fezabilitatea de a ajunge la un târg bazat pe cererile de deschidere ale lui Putin, arată că el încerca să evite războiul. Statele Unite, în schimb, au refuzat să negocieze cu Putin. Se pare că nu era interesat să evite războiul.

În al cincilea rând, lăsând Ucraina deoparte

Nu există nicio scintilă de dovezi că Putin se gândea să cucerească alte țări din Europa de Est. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că armata rusă nici măcar nu este suficient de mare pentru a depăși toată Ucraina, cu atât mai puțin să încerce să cucerească statele baltice, Polonia și România. În plus, acele țări sunt toate membre NATO, ceea ce ar însemna aproape sigur război cu Statele Unite și aliații săi.

În concluzie, deși se crede pe scară largă în Europe— și sunt sigur aici, în Parlamentul European, că Putin este un imperialist care a fost mult timp hotărât să cucerească toată Ucraina și apoi să cucerească alte țări la vest de Ucraina, practic toate dovezile disponibile sunt în contradicție cu această perspectivă.

Cauza reală a războiului din Ucraina

De fapt, Statele Unite și aliații săi europeni au provocat războiul. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că Rusia a început războiul invadând Ucraina. Dar cauza de bază a conflictului a fost decizia NATO de a aduce Ucraina în alianță, pe care practic toți liderii ruși au văzut-o ca o amenințare existențială care trebuie eliminată. Dar extinderea NATO nu este întreaga problemă, deoarece face parte dintr-o strategie mai amplă care urmărește să facă din Ucraina un bastion occidental la granița Rusiei. Aducerea Kievului în Uniunea Europeană (UE) și promovarea unei revoluții de culoare în Ucraina—, cu alte cuvinte, transformarea lui în democrație liberală pro-occidentală— sunt celelalte două componente ale politicii. Liderii ruși se tem de toate cele trei puncte, dar se tem cel mai mult de extinderea NATO. După cum a spus Putin, “Rusia nu se poate simți în siguranță, nu se poate dezvolta și nu poate exista în timp ce se confruntă cu o amenințare permanentă din partea teritoriului Ucrainei de astăzi.” În esență, nu era interesat să facă din Ucraina o parte a Rusiei; era interesat să se asigure că nu devine ceea ce el a etichetat un “springboard” pentru agresiunea occidentală împotriva Rusiei. Pentru a face față acestei amenințări, Putin a lansat un război preventiv pe 24 februarie 2022.

Care este baza afirmației că expansiunea NATO a fost cauza principală a războiului din Ucraina?

În primul rând, liderii ruși din toate punctele de vedere au spus în mod repetat înainte a început războiul pe care l-au considerat expansiunea NATO în Ucraina ca fiind o amenințare existențială care trebuia eliminată. Putin a făcut numeroase declarații publice în care a prezentat această linie de argumentare înainte de 24 februarie 2022. Alți lideri ruși, inclusiv ministrul apărării, ministrul de externe, ministrul adjunct de externe și ambasadorul Moscovei la Washington—, au subliniat, de asemenea, centralitatea expansiunii NATO pentru provocarea crizei asupra Ucrainei. Ministrul de externe Serghei Lavrov a spus succint acest punct la o conferință de presă din 14 ianuarie 2022: “Cheia tuturor este garanția că NATO nu se va extinde spre est.”

În al doilea rând, centralitatea fricii profunde a Rusiei de aderarea Ucrainei la NATO este ilustrată de evenimentele de la începutul războiului. De exemplu, în timpul negocierilor de la Istanbul care au avut loc imediat după începerea invaziei, liderii ruși au arătat în mod evident clar că Ucraina trebuie să accepte “neutralitate permanentă” și nu poate adera la NATO. Ucrainenii au acceptat cererea Rusiei fără o rezistență serioasă, cu siguranță pentru că știau că altfel ar fi imposibil să se pună capăt războiului. Mai recent, pe 14 iunie 2024, Putin a prezentat cererile Rusiei de a pune capăt războiului. Una dintre cererile sale de bază a fost ca Kiev “să declare oficial că își abandonează planurile ” de a adera la NATO.“ Nimic din toate acestea nu este surprinzător, deoarece Rusia a văzut întotdeauna Ucraina în NATO ca pe o amenințare existențială care trebuie prevenită cu orice preț.

În al treilea rând, un număr substanțial de indivizi influenți și foarte apreciați din Occident au recunoscut înainte de război că expansiunea NATO, în special în Ucraina, va fi văzută de liderii ruși ca o amenințare de moarte și va duce în cele din urmă la dezastru.

William Burns, care a fost recent șeful CIA, dar era ambasadorul SUA la Moscova la momentul summitului NATO din aprilie 2008 de la București, i-a scris secretarului de stat de atunci Condoleezza Rice o notă care descrie succint gândirea rusă despre aducerea Ucrainei în alianţă. “Intrarea ucraineană în NATO, a scris el, ” este cea mai strălucitoare dintre toate liniile roșii pentru elita rusă (nu doar Putin). În mai bine de doi ani și jumătate de conversații cu jucători ruși cheie, de la trăgători de degete în adâncurile întunecate ale Kremlinului până la cei mai ascuțiți critici liberali ai lui Putin, încă nu am găsit pe nimeni care să vadă Ucraina în NATO ca altceva decât o provocare directă la adresa intereselor ruse.” NATO, a spus el, “ar fi văzut… ca aruncând mănușa strategică. Rusia de astăzi va răspunde. Relațiile ruso-ucrainene vor intra într-o înghețare profundă…. Va crea un sol fertil pentru amestecul Rusiei în Crimeea și estul Ucrainei.”

Burns nu a fost singurul factor de decizie occidental în 2008 care a înțeles că aducerea Ucrainei în NATO era plină de pericole

La summitul de la București, de exemplu, atât cancelarul Germaniei, Angela Merkel, cât și președintele Franței, Nicolas Sarkozy, s-au opus avansării aderării la NATO pentru Ucraina, deoarece au înțeles că va alarma și înfuria Rusia. Merkel și-a explicat recent opoziția: “Eram foarte sigur… că Putin nu va lăsa să se întâmple asta. Din perspectiva lui, asta ar fi o declarație de război.“

De asemenea, este de remarcat faptul că fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat de două ori înainte de a părăsi funcția că “Președintele Putin a început acest război pentru că a vrut să închidă ușa NATO și să refuze Ucrainei dreptul de a-și alege propria cale.” Aproape nimeni din Occident nu a contestat această recunoaștere remarcabilă și nu a retras-o.

Pentru a face acest pas mai departe, numeroşi factori de decizie şi strategi americani s-au opus deciziei preşedintelui Bill Clinton de a extinde NATO în timpul anilor 1990, când decizia era dezbătută. Acei oponenți au înțeles încă de la început că liderii ruși vor vedea extinderea ca pe o amenințare la adresa intereselor lor vitale și că politica va duce în cele din urmă la dezastru. Lista oponenților include personalități proeminente precum George Kennan, atât secretarul apărării al lui Clinton, William Perry, cât și președintele său al șefilor de stat major comun, generalul John Shalikashvili, Paul Nitze, Robert Gates, Robert McNamara, Richard Pipes și Jack Matlock, doar pentru a numi câteva.

Logica poziției lui Putin ar trebui să aibă un sens perfect pentru americani

Care s-au angajat de mult în doctrina Monroe, care stipulează că nicio mare putere îndepărtată nu are voie să formeze o alianță cu o țară din emisfera vestică și să-și localizeze forțele militare acolo. Statele Unite ar interpreta o astfel de mișcare ca pe o amenințare existențială și ar face tot posibilul pentru a elimina pericolul. Desigur, așa s-a întâmplat în timpul crizei rachetelor din Cuba din 1962, când președintele John Kennedy le-a spus clar liderilor sovietici că rachetele lor cu vârf nuclear vor trebui îndepărtate din Cuba. Putin este profund influenţat de aceeaşi logică. La urma urmei, marile puteri nu vor ca marile puteri îndepărtate să mute forțele militare în zonele din apropierea propriului teritoriu.

Susținătorii aducerii Ucrainei în NATO susțin uneori că Moscova nu ar fi trebuit să fie preocupată de extindere, deoarece “NATO este o alianță defensivă și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia.” Dar nu așa gândesc liderii ruși despre Ucraina în NATO și ceea ce cred ei contează. În concluzie, nu există nicio îndoială că Putin a văzut Ucraina aderarea la NATO ca pe o amenințare existențială care nu putea fi permisă și a fost dispus să intre în război pentru a preveni să se întâmple, ceea ce a făcut pe 24 februarie 2022.

Cursul războiului de până acum

Permiteți-mi să vorbesc acum despre cursul războiului. După ce negocierile de la Istanbul au eșuat în aprilie 2022, conflictul din Ucraina s-a transformat într-un război de uzură cu asemănări marcate cu Primul Război Mondial pe frontul de vest. Războiul, care a fost un slugfest brutal, durează de mai bine de trei ani și jumătate. În acest timp, Rusia a anexat oficial patru regiuni ucrainene pe lângă Crimeea, pe care a anexat-o în 2014. De fapt, Rusia a anexat până acum aproximativ 22% din teritoriul Ucrainei de dinainte de 2014, toate fiind în partea de est a țării respective.

Occidentul a oferit un sprijin enorm Ucrainei de la izbucnirea războiului în 2022, făcând totul, în afară de angajarea directă în lupte. Nu este întâmplător faptul că liderii ruși cred că țara lor este în război cu Occidentul. Cu toate acestea, Trump este hotărât să limiteze drastic rolul Americii în război și să transfere povara sprijinirii Ucrainei pe umerii Europei.

Rusia câștigă în mod clar războiul și este probabil să prevaleze

Motivul este simplu: Într-un război de uzură, fiecare parte încearcă să-l sângereze pe celălalt alb, ceea ce înseamnă că partea care are mai mulți soldați și mai multă putere de foc este probabil să iasă învingătoare. Rusia are un avantaj semnificativ pe ambele dimensiuni. De exemplu, Syrskyi spune că Rusia are acum de trei ori mai multe trupe angajate în război decât Ucraina și, în unele puncte de-a lungul liniilor frontului, rușii îi depășesc numeric pe ucraineni cu 6:1. De fapt, potrivit numeroaselor rapoarte, Ucraina nu are destui soldați pentru a-și popula gros toate pozițiile din prima linie, ceea ce uneori facilitează pătrunderea forțelor ruse în liniile frontului.

În ceea ce privește puterea de foc, în cea mai mare parte a războiului, avantajul Rusiei în artilerie—a armă de importanță critică în războiul de uzură— a fost raportat a fi fie 3:1, 7:1, fie 10:1. Rusia are, de asemenea, un inventar uriaș de bombe de alunecare extrem de precise, pe care le-au folosit cu o eficiență mortală împotriva apărării ucrainene, în timp ce Kievul nu are aproape nicio bombă de alunecare. Deși nu există nicio îndoială că Ucraina are o flotă de drone extrem de eficientă, care a fost inițial mai eficientă decât flota de drone a Rusiei, Rusia a schimbat situația în ultimul an și acum are avantajul cu drone, precum și cu artilerie și bombe de alunecare.

Este important de subliniat că Kievul nu are o soluție viabilă la problema forței de muncă

Deoarece are o populație mult mai mică decât Rusia și este afectat de eschivarea și dezertarea. Nici Ucraina nu poate aborda dezechilibrul în armament, în principal pentru că Rusia are o bază industrială robustă care produce cantități mari de armament, în timp ce baza industrială a Ucrainei este slabă. Pentru a compensa, Ucraina depinde foarte mult de Occident pentru armament, dar țările occidentale nu au capacitatea de producție necesară pentru a ține pasul cu producția rusă. Pentru a înrăutăți lucrurile, Trump încetinește fluxul de armament american către Ucraina.

Concluzia este că Ucraina este mult depășită și prost depășită, ceea ce este fatal într-un război de uzură. Pe lângă această situație îngrozitoare de pe câmpul de luptă, Rusia are un inventar uriaș de rachete și drone pe care le folosește pentru a lovi adânc în Ucraina și a distruge infrastructura critică și depozitele de arme. Cu siguranță, Kievul are capacitatea de a lovi ținte adânc în interiorul Rusiei, dar nu are nici pe departe puterea de lovitură pe care o deține Moscova. Mai mult, lovirea țintelor în adâncul Rusiei va avea un efect redus asupra a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă, unde se stabilește acest război.

Perspectivele unei reglementări pașnice

Dar perspectivele unei reglementări pașnice? Au existat multe discuții pe parcursul anului 2025 cu privire la găsirea unui acord diplomatic pentru a pune capăt războiului. Această conversație se datorează în bună parte promisiunii lui Trump că va rezolva războiul fie înainte de a se muta la Casa Albă, fie la scurt timp după aceea. Evident că a eșuat într-adevăr, nici măcar nu s-a apropiat de a reuși. Adevărul trist este că nu există nicio speranță de a negocia un acord de pace semnificativ. Acest război va fi soluționat pe câmpul de luptă, unde rușii vor câștiga probabil o victorie urâtă care are ca rezultat un conflict înghețat cu Rusia pe de o parte și Ucraina, Europa și SUA pe de altă parte. Lasă-mă să-ţi explic.

Soluționarea diplomatică a războiului nu este posibilă deoarece părțile opuse au cerințe ireconciliabile

Moscova insistă că Ucraina trebuie să fie o țară neutră, ceea ce înseamnă că nu poate fi în NATO sau nu poate avea garanții semnificative de securitate din partea Occidentului. De asemenea, rușii cer ca Ucraina și Occidentul să recunoască anexarea Crimeei și a celor patru regiuni din estul Ucrainei. A treia lor cerere cheie este ca Kievul să limiteze dimensiunea armatei sale până la punctul în care nu prezintă nicio amenințare militară pentru Rusia. Deloc surprinzător, Europa și mai ales Ucraina resping categoric aceste cereri. Ucraina refuză să cedeze vreun teritoriu Rusiei, în timp ce liderii europeni și ucraineni continuă să facă eforturi pentru a aduce Ucraina în NATO sau cel puțin să permită Occidentului să ofere Kievului o garanție serioasă de securitate. Dezarmarea Ucrainei până la un punct care să satisfacă Moscova este, de asemenea, un neîncepător. Nu există nicio modalitate ca aceste poziții opuse să poată fi reconciliate pentru a produce un acord de pace.

Astfel, războiul va fi traşat pe câmpul de luptă

Deși cred că Rusia va câștiga, nu va câștiga o victorie decisivă în care ajunge să cucerească toată Ucraina. În schimb, este probabil să obțină o victorie urâtă, unde ajunge să ocupe undeva între 20 și 40 la sută din Ucraina de dinainte de 2014, în timp ce Ucraina ajunge ca un stat disfuncțional care acoperă teritoriul pe care Rusia nu îl cucerește. Este puțin probabil ca Moscova să încerce să cucerească toată Ucraina, deoarece vestul 60 la sută din țară este plin de etnici ucraineni care ar rezista cu putere unei ocupații ruse și ar transforma-o într-un coșmar pentru forțele de ocupație. Toate acestea înseamnă că rezultatul probabil al războiului din Ucraina este un conflict înghețat între o Rusie mai mare și o Ucraina de crupă susținută de Europa.

Consecințe

Permiteți-mi să explorez acum consecințele probabile ale războiului din Ucraina, concentrându-mă mai întâi pe consecințele pentru Ucraina însăși și apoi pe consecințele pentru relațiile dintre Europa și Rusia. În cele din urmă, voi discuta despre consecințele probabile în interiorul Europei, precum și pentru relația transatlantică.

Pentru început, Ucraina a fost efectiv distrusă. A pierdut deja o parte substanțială a teritoriului său și este probabil să piardă mai mult teren înainte de încetarea luptei. Economia sa este în zdrențuri, fără perspective de redresare în viitorul apropiat și, conform calculelor mele, a suferit aproximativ 1 milion de victime, un număr uluitor pentru orice țară, dar cu siguranță pentru una despre care se spune că se află într-un “spirală demografică a morții.” Rusia a plătit și un preț semnificativ, dar nu a suferit nici pe departe la fel de mult ca Ucraina.

Europa va rămâne aproape sigur aliată cu Ucraina în viitorul apropiat, având în vedere costurile nefondate și rusofobia profundă care pătrunde în Occident. Dar această relație continuă nu va funcționa în avantajul Kievului din două motive. În primul rând, va stimula Moscova să se amestece în afacerile interne ale Ucrainei pentru a-i cauza probleme economice și politice, astfel încât să nu fie o amenințare pentru Rusia și să nu fie în măsură să adere nici la NATO, nici la UE. În al doilea rând, angajamentul Europei de a sprijini Kievul, indiferent de ceea ce îi motivează pe ruși să cucerească cât mai mult teritoriu ucrainean posibil în timp ce războiul se dezlănțuie, astfel încât să maximizeze slăbiciunea statului ucrainean care rămâne odată ce conflictul este înghețat.

Dar relațiile dintre Europa și Rusia merg înainte?

Este posibil să fie otrăvitoare din câte poate vedea ochiul. Atât europenii, cât și cu siguranță ucrainenii vor depune eforturi pentru a submina eforturile Moscovei de a integra teritoriile ucrainene pe care le-a anexat în Rusia mare, precum și pentru a căuta oportunități de a provoca rușilor probleme economice și politice. Rusia, la rândul ei, va căuta oportunități de a provoca probleme economice și politice în interiorul Europei și între Europa și SUA. Liderii ruși vor avea un stimulent puternic să fractureze Occidentul cât mai mult posibil, deoarece Occidentul va avea aproape sigur vizorul asupra Rusiei. Și nu vrem să uităm că Rusia va lucra pentru a menține Ucraina disfuncțională, în timp ce Europa va lucra pentru a o face funcțională.

Relațiile dintre Europa și Rusia nu numai că vor fi otrăvitoare, dar vor fi și periculoase. Posibilitatea războiului va fi mereu prezentă. Pe lângă riscul ca războiul dintre Ucraina și Rusia să poată reporni—la urma urmei, Ucraina își va dori teritoriul pierdut înapoi, există alte șase puncte de aprindere în care ar putea izbucni un război care pune Rusia împotriva uneia sau mai multor țări europene. În primul rând, luați în considerare Arctica, unde gheața care se topește a deschis ușa concurenței asupra pasajelor și resurselor. Amintiți-vă că șapte din cele opt țări situate în Arctica sunt membre NATO. Rusia este a opta, ceea ce înseamnă că este depășită numeric cu 7:1 de țările NATO în acea zonă importantă din punct de vedere strategic.

Al doilea punct de aprinderea unui conflict este Marea Baltică

Care este uneori denumită “lake” NATO, deoarece este în mare parte înconjurată de țări din acea alianță. Această cale navigabilă, totuși, prezintă un interes strategic vital pentru Rusia, la fel ca și Kaliningrad, enclava rusă din Europa de Est, care este, de asemenea, înconjurată de țările NATO. Al patrulea punct de aprindere este Belarus, care, datorită dimensiunii și locației sale, este la fel de important din punct de vedere strategic pentru Rusia ca și Ucraina. Europenii și americanii vor încerca cu siguranță să instaleze un guvern pro-occidental la Minsk după ce președintele Aleksandr Lukașenko va părăsi funcția și, în cele din urmă, îl vor transforma într-un bastion pro-occidental la granița Rusiei.

Occidentul este deja profund implicat în politica Moldovei, care nu numai că se învecinează cu Ucraina, dar conține o regiune separatistă cunoscută sub numele de Transnistria, care este ocupată de trupele ruse. Punctul final de aprindere este Marea Neagră, care are o mare importanță strategică atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina, precum și pentru câteva țări NATO: Bulgaria, Grecia, România și Turcia. Ca și în cazul Mării Baltice, există mult potențial de probleme în Marea Neagră.

Toate acestea înseamnă că, chiar și după ce Ucraina va deveni un conflict înghețat

Europa și Rusia vor continua să aibă relații ostile într-un cadru geopolitic plin de puncte de probleme. Cu alte cuvinte, amenințarea unui război european major nu va dispărea atunci când luptele se vor opri în Ucraina.

Permiteți-mi să mă întorc acum la consecințele războiului din Ucraina în interiorul Europei și apoi să mă întorc la efectele sale probabile asupra relațiilor transatlantice. Pentru început, nu se poate sublinia suficient că o victorie a Rusiei în Ucraina—chiar dacă este o victorie urâtă, așa cum anticipez, ar fi o înfrângere uluitoare pentru Europa. Sau, ca să spunem în cuvinte ușor diferite, ar fi o înfrângere uluitoare pentru NATO, care a fost profund implicată în conflictul din Ucraina de când a început în februarie 2014. Într-adevăr, alianța s-a angajat să învingă Rusia de când conflictul s-a transformat într-un război major în februarie 2022.

Înfrângerea NATO va duce la recriminări între statele membre și în interiorul multora dintre ele

Cine este vinovat pentru această catastrofă va conta foarte mult pentru elitele guvernante din Europa și cu siguranță va exista o tendință puternică de a da vina pe alții și de a nu accepta ei înșiși responsabilitatea. Dezbaterea asupra “care a pierdut Ukraine” va avea loc într-o Europă care este deja devastată de politici agitate atât între țări, cât și în interiorul acestora. Pe lângă aceste lupte politice, unii vor pune la îndoială viitorul NATO, în condiţiile în care nu a reuşit să controleze Rusia, ţara pe care majoritatea liderilor europeni o descriu drept o ameninţare mortală. Pare aproape sigur că NATO va fi mult mai slabă după închiderea războiului din Ucraina decât înainte de începerea războiului.

Orice slăbire a NATO va avea repercusiuni negative pentru UE, deoarece un mediu de securitate stabil este esenţial pentru ca UE să înflorească, iar NATO este cheia stabilităţii în Europa. Lăsând deoparte amenințările la adresa UE, marea reducere a fluxului de gaze și petrol către Europa de la începutul războiului a afectat grav marile economii ale Europei și a încetinit creșterea în întreaga zonă euro. Există motive întemeiate să credem că creșterea economică în Europa este departe de a se recupera complet din dezastrul din Ucraina.

O înfrângere a NATO în Ucraina este, de asemenea, probabil să ducă la un joc transatlantic de vină, mai ales că administrația Trump a refuzat să sprijine Kievul la fel de energic ca administrația Biden și, în schimb, i-a împins pe europeni să-și asume mai mult povara menținerii Ucrainei în luptă. Astfel, când războiul se încheie în sfârșit cu o victorie a Rusiei, Trump îi poate acuza pe europeni că nu au urcat în farfurie, în timp ce liderii europeni îl pot acuza pe Trump că a salvat Ucraina în cel mai mare moment de nevoie. Desigur, relațiile lui Trump cu Europa au fost de multă vreme controversate, așa că aceste recriminări nu vor face decât să înrăutățească o situație proastă.

Apoi, există întrebarea extrem de importantă dacă SUA își vor reduce semnificativ amprenta militară în Europa sau poate chiar își vor scoate toate trupele de luptă din Europa. După cum am subliniat la începutul discursului meu, independent de războiul din Ucraina, trecerea istorică de la unipolaritate la multipolaritate a creat un stimulent puternic pentru ca SUA să pivoteze în Asia de Est, ceea ce înseamnă efectiv să se îndepărteze de Europa. Numai această mișcare are potențialul de a pune capăt NATO, care este un alt mod de a pune capăt suzetei americane în Europa.

Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina din 2022 face ca acest rezultat să fie mai probabil

Pentru a repeta: Trump are o ostilitate profundă față de Europa, în special față de liderii săi, și îi va învinovăți pentru pierderea Ucrainei. El nu are o mare afecțiune pentru NATO și a descris UE ca pe un inamic creat “pentru a înșuruba Statele Unite.” În plus, faptul că Ucraina a pierdut războiul în ciuda sprijinului enorm din partea NATO este probabil să-l determine să arunce la gunoi alianța ca fiind ineficientă și inutilă. Această linie de argumentare îi va permite să împingă Europa să-și asigure propria securitate și nu să circule liber în SUA. Pe scurt, se pare că rezultatele războiului din Ucraina, împreună cu ascensiunea spectaculoasă a Chinei, vor mânca structura relațiilor transatlantice în anii următori, mult în detrimentul Europei.

Concluzie

Aș dori să închei acum cu câteva observații generale. Pentru început, războiul din Ucraina a fost un dezastru. Într-adevăr, este un dezastru care este aproape sigur că va continua să cedeze în anii următori. A avut consecințe catastrofale pentru Ucraina. A otrăvit relațiile dintre Europa și Rusia în viitorul apropiat și a făcut din Europa un loc mai periculos. De asemenea, a cauzat prejudicii economice și politice grave în interiorul Europei și a afectat grav relațiile transatlantice.

Această calamitate ridică inevitabila întrebare: Cine este responsabil pentru acest război? Această întrebare nu va dispărea prea curând și, dacă este posibil ca ceva să devină mai proeminent în timp, pe măsură ce amploarea daunelor devine mai evidentă pentru mai mulți oameni.