Martor al unei serii tarzii de toamna, stau tacut cu mine insumi si incerc sa leg cuvinte din gandurile ce parca nu isi mai gasesc ordinea fireasca, pentru ca astazi mai mult ca niciodata nu stiu cine sunt. Indentitate pierduta undeva intre MINE si EU, paralela ciudata a propriului sine. Indentitatea unui nou EU, imi este rapita de amintirea unui alt EU si alt EU … reconstructii infinite ale propriului sine in dorinta desearta de perfectiune a ceia ce imperfect a fost creat. Poate am alergat prea mult dupa asta, am obosit prea tare si acum cand am ajuns la concluzia asta este prea tarziu. Ma vad in fata unei noi incercari de a ma regasii si reconstrui, dar cum as putea incepe daca eu nici macar nu mai am un nume si nu stiu daca mai apartin cuiva sau merita sa mai fac asta?! Frica de a ma ridica din nou doar pentru a infrunta un nou esec, imi paralizeaza vointa de a incerca. Nu simt ca mai fac parte din vreo constructie si parca este tot mai rece totul in jur, mangaierile calde de altadata imi lipsesc si speranta ca le voi mai primi vreodata se stinge incet odata cu uitarea mea ca indentitate. Ma simt doar partea incomoda dintr’o realitate ce nu se mai construieste in jurul meu, sunt furios doar pe divinitate si o urasc din ce in ce mai mult de la o zi la alta, pentru ca poate acum mai mult decat oricand am raspunsurile la intrebarea: de ce ne ia tot ce (i)ubim mai mult! Incet mi’se deschid ochii si stiu de ce a facut tot ce i’a stat in putinta sa ne fie impotriva si doar dintr’o cruda ironie ne aducea aproape. Asteapta acum de la mine umilinta si intoarcerea la EL … dar poate sa astepte cat eternitate ii va fi … pentru ca daca candva ii eram supus ce il iubea neconditionat, acum pun conditii. Mi’a luat mereu prea mult fara a imi da inapoi mare lucru, nu i’am cerut niciodata, ci am rabdat in tacere judecata momentului cand va decide ca a sosit si ziua mea, iar cand am crezut in sfarsit ca a venit, nu mi’a dat decat amagirea unei impliniri pentru a mi’o lua mereu si mereu, doar pentru ca in prostia mea am uitat cat de gelos este si am facut greseala de a (i)ubii cu tot sufletul si poate mai presus decat il iubeam pe el, desi invatam sa il iubesc tocmai prin daruirea mea spre ceia ce era mai presus de mine. Nu trebuia sa imi dea decat ce imi apartine, iar dupa ce mi’a dat, sa isi vegheze lucrarea si sa aiba rabdare ca din implinirea unui suflet sa se nasca o mare iubire pentru el, iar rodul acestei mari iubiri sa ii fie inchinat. S’a temut si in gelozia lui absurda a facut ravagii si la cum il stiu de rau, sunt sigur ca nu se va oprii aici daca astazi voi continua sa ii fac jocul fara a ii pune conditii, pentru ca de la EL nu trebuie sa ceri niciodata nimic inainte de a te asigura ca ceia ce ii ceri nu este bine conditionat de ceia ce urmeaza sa faci. Poate de ceia ce s’a temut si se teme cel mai mult s’a intamplat intre timp si astazi refuzul meu de a mai face ceva recunoscandu’ma infrant, este doar semnalul pe care i l’am dat ca a venit vremea negocierilor, in care nu mai ii ofer nimic fara sa primesc ce imi doresc. Inca de la facerea acestei lumii s’a temut de om, iar adevarurile i’au fost bine ascunse chiar in cunoasterea ce i’a fost interzisa. Dar uneori in gelozia lui extrema, gresete mult si nu face decat sa ni’le dezvaluie, pentru ca un cap uneori refuza sa i’se plece doar pentru ca i’se impune. Da … imi recunosc vinele de om si da imi recunosc greselile de om, da recunosc ca poate mare parte din singuratatea acestei seri de toamna mi’se datoreaza si da recunosc ca poate aceste ganduri rasfrante in randuri, izvorata din iadul intrebarilor DE CE?!, azi nu mai existau daca ieri faceam altfel, dar EL unde a fost atunci cand trebuia sa fie si doar EL putea sa faca ce nu a facut?! A ales calea usoara, mintindu’ne din nou cu acel liber albitru, pentru ca apoi acolo unde ar fi trebuit sa isi faca treaba sa ne fie aruncata tot noua ca vina, ca poate poate … alegem sa ne uram intre noi si sa il iubim din nou pe el mult, cel mai mult si numai pe EL! Ei … aici a cam calcat pe bec, pentru ca imi ia un drept al meu … dreptul la (i)ubire … pe care sa o daruiesc asa cum sufletul meu simte si crede mai bine … iar daca avea doar putina rabdare si ne ajuta si pe noi ca sa implinim aceea (i)ubire, poate astazi ii inchinam un arhanghel pe altarul lui …
… a omorat tot … a distrus tot … ne’am luptat pana la ultima farama de putere si am incercat sa implinim ceia ce simteam ca ne apartine … astazi … stam departe unul de altul la sute de kilometrii distanta … nu pentru ca nu am luptat si nu ne’am daruit, ci pentru ca in gelozia LUI absurda, ne’a invrajbit mereu si ne’a pus in cale piedica dupa piedica … ne’a lovit crunt … in repetate randuri … si a facut tot ce ii statea in putere sa ne dezbine … sa ne distruga … doar pentru ca noi am ales sa ne (i)ubim … peste tot si toate, dar a uitat ca mereu i’am multumit pentru asta! Am incercat sa il imbunam cum am putut si ne’am priceput mai bine, insa ne’a scapat din vedere esentialul: ne (i)ubeam prea mult! iar EL … marele EL … este un Dumnezeu gelos, caci cu el s’a nascut insasi acest sentiment, ce ca si parte a constructiei lui, ne’a fost implantat si noua.
Azi las sa se faca voia LUI si rad in sinea mea, cand vad ca voia lui este nimic fara mine, caci eu ii sunt instrument prin care poate face ceva, iar eu refuz sa mai fac ceva ce sa ii aduca doar satisfactia unei noi infrangeri si umilinte, doar de dragul de a ma pune cu botul pe labe. De data asta nu mai merge asa … in minuni nu cred pentru ca tot prin oameni s’au facut (nu imi aduc aminte sa se fi coborat vreodata din ceruri sa fi facut el ceva) si tot ei le’au facut sa devina. Minuni am facut si noi pentru noi … desi credeam atunci ca i’se datoreaza … defapt noi eram artizanii unei minuni ce eram chiar noi … NOI pentru care am luptat pana astazi am ajuns ca nici macar sa nu mai stim cine suntem, rupti in milioane de bucati ale unor suflete nu au gresit cand au ales sa se (i)ubeasca mai mult decat tot si toate. Sunt mandru de asta … nebunie ce astazi ne costa scump … nu ma recunosc infrant in fata luptei pentru sufletul meu ce acum poate priveste aceiasi seara in alt colt de lume … insa infrant in fata LUI … nu pentru ca am plecat capul ca un sclav … ci pentru ca nu ii mai fac jocul, iar sabia mea o va recastiga, doar daca … doar … daca …
Noapte buna ingerasul meu drag! Te’a rapit de langa mine … de fiecare data … insa din suflet nu va putea niciodata!
Cu durere in suflet,
Semnez …
EU …
Uuuuuuuuuuu, razvratitule!
Simt eu asa, ca va trece si aceasta furtuna peste voi si de aceasta data intelegand poate acum mai bine decat oricand tot ceia ce va tinut departe, veti sti sa nu mai lasati nimic sa intervina, iar cu EL sa faceti pace 
Iti inteleg durerea de dincolo de cuvinte, poate eu mai bine decat oricine si ma abtin sa am orice parere. Pot doar sa iti spun sa ai curaj si sa lupti pentru a iti aduce ingerasul inapoi, pentru ca din voi sa nasca acel arhanghel ce sunt convinsa ca l-ai imbuna daca i l-ati oferi lui ca ofranda de suflet
Noapte buna si tie inger cazut!
Ramona.
E trista ploaia unei toamne timpurii in sunetul unei (i)ubiri tarzii..! Si atunci (i)ubirea pura, insasi parte din El si din creatia Lui, e doar si numai pentru El. Suntem prin creatie liberi sa (i)ubim, dar nu sa ardem la propriu pentru celalalt suflet, pentru ca altfel El are o problema. Si una grava. Daca noi nu am fost dovada clara si elocventa atunci cine?! Da, poate ca acum suntem suparati, debusolati, rataciti, revoltati, si cautam o vina..un tap ispasitor..si l-am gasit pe El..se prea poate, dar nu l-a multumit nimic. Nici daruirea, nici devotamentul, nici ignoranta, nici indiferenta, nici lacrimile, nici zambetele, nici departarea, nici apropierea, nici juramintele, nici sacrificiile, nici rapirea sufletelor, nici mintea, constiinta, insasi viata noastra de cele mai multe ori pusa in pericol, nimic..!
Dragostea mea este pentru o poveste…caci locul meu s-a nascut din poveste, este o poveste si va fi mereu o poveste! Nu este o regiune, nu este doar un loc pe harta este…poveste!
As vrea sa pot spune cu certitudine si cu toata puterea, sa ne asezam pentru o secunda si sa ne reconstruim. Dar nu mai pot nici eu sa spun asta. Am obosit si eu..
Asta am incercat defapt mereu. Sa ne reconstruim..caramida cu caramida..dar El, nu a facut decat sa ne zideasca pe amandoi separat de marele zid ce e acum intre noi. Daca as fi putin paranoica acum, as zice ca zidul e El.
Am ajuns intr-un punct in care nu ne mai putem defini..Cred ca nici macar sentimentele nu mai sunt ale noastre. Cum spunea si Eliade, suntem condamnati la libertate.Nu devenim ceea ce vrem noi..e ceva prestabilit dinainte.
Si pana la urma..nu pot sa nu ma gandesc si la asta..”o fi oare (i)ubirea autosugestie?”
Poate ca totusi nu suntem iremediabil pierduti in abis.
Noapte buna Puf!
Luati-va secunda aia de care aveti nevoie si reconstruiti-va din nou din zidul in care ati fost pusi chiar daca unul intr’o parte si unul in alta. Asezati din nou caramida peste caramida, cu ingaduinta unul fata de altul si doar iubiti-va fara a va mai fie teama ca nu v-ar intelege. Nu poate lasa o iubire atat de profunda sa piara si nu o va lasa, trebuie doar sa faceti pace in primul rand cu voi. Aveti grija de voi copilasi dragi si nu va pierdeti doar pentru ca astazi sunteti obositi.
Sunt langa voi si va imbratisez!
Ramona.
Ramona … eu pot doar sa iti multumesc pentru civintele frumose si intelegere!
Ingerasule drag, iad’ul sa imi fie casa vesnica … pentru ca eu am ales sa (i)ubesc ce sufletul meu a simtit … si de ar fi sa arda … cenunsa va arde din nou … ZID a fost de la inceput … noi nu am inteles asta … poate ca … asa cum spuneai nu suntem iremediabil pierduti in acest abis … si peste sau prin ZID vom trece … Si nu … nu cautam un tap ispasitor … poate abia acum intelegem … DE CE?!?!?!?! … intrebarea ce nu avea niciodata un raspuns …
Nu pot sa fiu de acord cu teoria prin care (i)ubirea este autosugestie, pentru ca daca ar fi asa atunci ar fi doar o iluzie impusa ce ca iluzie ar disparea! Da … se pot intalni si asemenea cazuri insa nu toate sunt la fel de aici si diferentele.
Eliade avea dreptate … insa totusi acel ceva prestabilit dinainte poate fi schimbat tot de catre noi, daca ne dam seama la timp de puterea ce o avem si nu plecam doar capul ca niste sclavi, multumindu’ne cu „asa a fost sa fie …” In asta sta secretul ce mereu ne’a fost tinut ascuns noua oamenilor. Putem sa ne modelam si schimba destinul indiferent de ce a fost prestabilit sau nu inainte, conditia este sa fim constienti de asta. Toate religiile lumii si toti te invata sa pleci doar capul ca un scalv si sa accepti, pentru ca altfel s’ar putea ca intr’o zi sa te luminezi si sa iti dai seama ca nu esti doar atat si ca in tine exista acea farama de dumnezeire ce a fost pusa inca de la creatie, care iti da suficienta putere sa schimbi ceva pentru tine, in detrimentul a ceia ce ti’a fost prestabilit.
Noapte buna, ingeras dulce!
asa cum imi spunea si mie cineva acum multa vreme: gresesti atat de mult incat nici macar nu o sa incerc sa-ti spun unde.
…sunt lucruri in viata pe care fiecare trebuie sa le descopere singur ca sa le poata intelege.
Ce spui tu este foarte adevarat si da … pana in ziua in care … nu ai sa iti recunosti singur greselile, inteegand ceva complex ca imagine de ansamblu din care faci parte … ai sa repeti acelasi scenariu la infinit. Acum stiu … si unde am gresit si cu cine m’am pus … si ce vrea in schimb si de ce nu a vrut pana acum …
Pana la urma cad eu la pace cumva cu EL … dar nu fara conditii
Eliade a trait mereu cu obsesia pierderii a ceva ce nu i apartine. Poate de aceia a daruit lumii ce nu si a permis lui, zimbetul familiei!
Adio nu exista decit ca forma de masura a unui timp mai mare decit zilele vietuirii constintei individuale. Daca poti sa intelegi, astepti sa inteleaga si altii carora o data le-ai spus adio!
Uneori viata are atatea inconstante severe incat sperantele adorm si tre’ sa le lasi sa se odihneasca…