Mărturia unui utecist … ptiu, puschea pe limbă: USERIST

Știu. Vei spune că m-am vândut. Că am trădat. Că am luptat sub un steag fals. Așa este. Am trădat. M-am înscris în USR. Sunt progresist acum – își începe mărturia cel ce poartă numele de Abel, fără a fi frate cu Cain.

Săptămâna trecută am participat la prima mea ședință de partid

Nu știu de ce, dar sala mirosea a lemn de la Ikea și latex transpirat. Ordinea de zi. Acuzele venite din afară. Că vrem să băgăm în manualele copiilor sexul prematur. Că vrem să aducem în grădinițe ong-uri lgbt. Că vrem să-i jupuim pe români cu taxe mai mari ca să întreținem imigranți aduși pe avion din Asia și Africa. Aceleași pe care le tot scuipă gloata needucată. M-am uitat în stânga dreapta. Niciunul n-a clintit un mușchi. Colegii mei știau deja răspunsurile. S-au ridicat toți ca într-un singur trup. M-am ridicat și eu.

S-a strigat într-un singur glas. Legionarii. Putiniștii

Am strigat și eu. S-a dat decret apoi să se facă plata către influenceri și media pentru a promova pe toate căile că aceste acuzații vin din partea agenților Moscovei cu scopul de a facilita pătrunderea Kremlinului în sectorul politic românesc. S-a telefonat și la Bruxelles pentru a cere mai multe fonduri. Menționând că atacul Rusiei este atât de subversiv încât cu greu putem face față. Mai mult spate. Dar cel mai mult capră.

Dintr-un colț aud un coleg care se bâlbâie spunând ceva de gen mmaybe… maybe we are the baddies….

Pentru că da. La ședințe se vorbește exclusiv în engleză. Franceză a fost păstrată doar pentru orgiile săptămânale, iar română a fost scoasă din uz și interzisă în partid pe motiv de înapoiere. Fiind o limbă est europeană, prin urmare barbară. De îndată ce colegul a rostit îndoiala totul s-a oprit. S-a făcut o liniște tăioasă. Ca atunci când îți cade cuțitul pe gresie. Și apoi. Bubuitul. Un sunet de metal ascuțit. Un țipăt onomatopeic. O foarfecă fonetică gigantică sfâșiind aerul. REEEE. Bubuitul mi-a înfundat timpanele. A cuprins toată sala. Colegii mei au amuțit. Au împietrit.

Și eu la fel. Paralizați de frică

Neoanele s-au stins și din podea s-a deschis o rampă de fier. În mijlocul nostru, dintr-un hău a apărut o creatură. Inumană. Robotică. Într-o clipită de ceas a înșfăcat colegul răzvrătit. Trosnet de oase. Bale pline de sânge șiroind printre dinții metalici. Doar o mână sfârtecată a căzut pe jos. Tot ce a mai rămas din colegul anarhist. Mâna dreaptă. Mâna extremistă. Creatura metalică s-a retras apoi, dispărând în hăul din adâncuri, iar ca pedeapsă pentru comportamentul extremismului s-a dat decret. Sexual anal interzis pe următoarele 4 luni. Acum se permite doar sexul cu femei. Ceea ce oricum este degeaba, căci în partid toate femeile sunt bărbați travestiți. Cu excepția uneia. Pe care nimeni nu vrea să o fută. Foarte ciudat vor arăta de acum orgiile în următoarele 4 luni.

La câteva zile după prima mea ședință am avut marea onoarea de a fi invitat la sediu central. În Cluj

Clujul nu este doar un oraș. Este o incubație. O matcă. Dincolo de cafenelele cu flat white și bicicletele lăsate artistic pe trotuar, există o clădire. Fără geamuri. Fără umbre. Sediul central. Locul unde începe și unde se termină userismul. Nu este o casă. Este un laborator cu miros de polimer și detergent. Înăuntru, în camerele de ședință și birouri, aerul miroase ca într-o sală de sport după ce o sută de corpuri s-au frecat de podea până au devenit identice. Am simțit un iz de transpirație sterilizată amestecat cu parfumuri neutre, fără personalitate. E ca și cum cineva a luat toate esențele omenești și le-a șters cu un mop ud.

Pereții sunt tapetați cu portrete

Marx. Troțki. Lenin. Dar nu în culorile lor moarte de alb negru. Nu. În culorile curcubeului. Kitsch fosforescent. Adevărate icoane pop-art. Lenin cu glitter. Troțki cu un fundal roz bombon. Marx cu un ruj digital pe buze. Privirile lor îmi intră în oase ca niște ace reci. Nu e artă. E dogmă. E progres. Pe culoarele înguste aud lozinci. Nu rostite. Bâzâite. Un zumzet de insecte. Diversity is strength. No borders, no nations. Love wins. Repetate la infinit. Până când cuvintele nu mai înseamnă nimic și devin doar zgomot de fundal. Sunt prins într-un stup.

În subsol sunt camere albe

Perfect identice. Fiecare cu câte o masă de metal, becuri fluorescente și un miros chimic. Un amestec de clor și silicon. Este cald, umed și de pe pereți curg picături de condens. Aici nu intră oameni. Intră tineri. Și ies useriști. Am intrat și eu. Pe mesele de inox stau matrițele. Cutii transparente pline cu un lichid lăptos din care ies bule verzui care se sparg în contactul cu aerul. Din ele se formează contururile. Întâi o siluetă subțire. Fără gen. Fără sex. Fără identitate. Apoi, încet, apar trăsăturile standardizate. Fața inexpresivă. Ochii mari și goi, ca două monitoare în stand by. Pumnii încleștați. 55 kg. Din tavan coboară cabluri care se lipesc de capetele și încep să transmită. Pe ecranul din fața fiecărei matrițe se proiectează primele cuvinte. Diversitate. Incluziune. Europa.

I-am văzut cum se mișcă pentru prima dată

Un tremur mic, robotic, ca al unui hard disk când pornește. Sunt vii. Se mișcă. Dar nu trăiesc. Am înțeles acum. Useristul trebuie să se nască într-un climat steril. Fără bacterii. Fără hazard. Fără predispoziție la complexitatea vieții. Îi văd perfect acum. Aceeași privire sticloasă. Aceeași postură. Aceeași voce subțire care se excită când spune cuvântul extremist. Îmi dau seama că nu sunt indivizi. Sunt copii xerox. Entități. Fiecare replica altuia. Conectați. Dacă unul nu gândește. Nu gândesc toți. Daca unul nu întreabă. Nu întreabă toți. Dacă unul urlă. Urlă toți. Hive mind.

Procesul nașterii s-a încheiat

Văd useriștii cum ies din matrițe. Cu pași rigizi. Încă umezi de lichidul sintetic. Se aliniază. Se opresc toți în fața bustului de plexiglas al lui Soros, care luminează discret din colț. Îi văd cum își pleacă frunțile. Nu din respect. Așa este programarea. Apoi sunt trimiși în trenuri. În autobuze. În Uberuri. În capitalele de județ. În sate. Peste tot. Identici. Același zâmbet vag. Aceeași privire vidă. O armată sterilă. Fără sânge. Fără patimă. Fără suflu. Și nimeni nu știe exact câți sunt. Pentru că, în realitate, e doar unul. O singură minte. Partidul.

Degeaba zice lumea de userism că e o boală

Că pe noi ne susțin doar ăia care își forțează câinii să fie vegani. Nu este adevărat. Câinii aleg să fie vegani. Cum poate să fie o boală ceva ce se naște steril? Ăsta este progresul. Progresismul este balsamul viitorului. Este cel mai frumos dar pe care ni l-a făcut istoria. În sfârșit, avem o ideologie care ne spune clar ce să gândim, ce să spunem și cum să respirăm. Nu mai suntem singuri. Nu mai trebuie să purtăm povara aia obositoare a propriei conștiințe.

De când sunt progresist viața me-a s-a îmbunătățit semnificativ

În primul rând, am scăpat de părinți. Părinții nu mai au ce să mă învețe. Partidul, ONG-urile și statul au grijă să-mi explice ce e iubirea, sexul și viața. Parcă așa era ordinea. Mama și tata sunt niște relicve toxice, patriarhale, bune doar să plătească facturi. Adevărații părinți sunt activiștii de partid. Și influencerii plătiți de corporații.

Aceștia îmi spun ce simt. Și când. Și e bine

În al doilea rând, identitatea. Acum identitatea mea este un abonament de Netflix. Azi sunt bărbat. Mâine femeie. Poimâine unicorn non binar cu abonament premium la dildo-uri biodegradabile. E libertate absolută. În sfârșit nu mai sunt condamnat să fiu ceea ce sunt. Pot să fiu orice. Chiar și nimic. Mai ales nimic. Al treilea beneficiu, economia. Progresismul îmi oferă șansa să fiu exploatat cu zâmbetul pe buze.

Multinaționalele mă fut până-mi sar capacele, dar sunt fericit

La cantină primesc meniu vegan și o zi pe lună de wellness mental. Mi-au furat viața. Am depresie. Sunt alcoolic și dorm doar pe medicamente. Dar mi-au dat un beanbag colorat și un workshop despre respirație. E win win.

Dar de departe cel mai mare avantaj, ura

Suntem singurul partid din România în care suntem programați să urâm. În Europa sunt mai multe. Dar în România suntem unici. Singurii. Cei mai buni. Ședința noastră de partid începe mereu la fel. Cu fața bulbucată și ochii beliți în lumina rece a ecranelor. Atunci începe slujba. Ora de ură. Primul moment al zilei. Și cel mai sacru. În fața noastră apare Călin Georgescu. Ochii lui umezi, obrajii lui moi. Un cadavru care refuză să putrezească. În secunda în care chipul lui se aprinde pe peretele alb, se produce metamorfoza. Gurile ni se deschid singure. Din stomac se ridică urletul. Toată sala urlă. LEGIONAAR. FASCIIST. EXTREEMIST.

Îmi simt saliva curgându-mi pe bărbie

Ce frumos. Mă uit la colegul de lângă mine și văd că nici el nu mai e om. Fața lui s-a deformat. Ochii îi lucesc ca becurile arse care mai pâlpâie o dată înainte să se stingă. Își zgârie gâtul cu unghii până la sânge. Rânjește. Fac și eu la fel. Îmi bag degetele în carne. Pentru că asta cere partidul. Să las urmele urii pe mine. Ca pe niște tatuaje sacre. Să se știe în lume cine e userist adevărat.

Pe ecran apare George Simion

Cu părul lui lipicios. Cu vocea lui de strigoi provincial. Am început să urlăm. Urletul colectiv s-a transformat într-o bestialitate formidabilă. Colegul din stânga își izbește capul de scaun. Apoi a intrat într-o transă profundă. Sublimă. Până și-a spart dinții din față. Am aplaudat cu toții. Era o dovadă de credință. O femeie cade în genunchi. Își sfâșie bluzele și țipă odată cu noi. PUTIIINIST. AGENT RUSSSESC. Toată sala explodează în aplauze. Batem din palme până rămâne doar carne roșie. Este un act de credință. O confirmare.

Partidul

În bunătatea lui infinită. Ne oferă câteodată și porția de desert. Aici este moment când ejaculăm colectiv. Pupătorii de moaște. Babele alea gârbovite, cu broboade negre, întinzându-și mâinile spre raclă. Atunci se rupe ceva în noi. Nu mai e urlet. E o spumă. O convulsie. Ne tăvălim pe jos ca niște câini turbati. Ne pișăm pe podea de ură. Ne scuipăm unii pe alții până ni se usucă gura și crapă buzele. Și ne dăm drumul cu gurile larg deschise. În extaz. Urlând.

După fiecare sesiune simt cum mi se curăță mintea

Nu mai am întrebări. Nu mai am dubii. Sunt vindecat. Eliberat de gânduri. De memorie. De mine însumi. Am doar liniștea aceea sublimă, ca după o operație reușită. Îmi tremură mâinile. Sângerez. Dar nu simt durere. E ca o lobotomie spirituală. Simt doar golul perfect. Ura m-a golit. De aceea arat acum ca oricare alt userist. Și asta este frumusețea. Nu mai sunt individ. Nu mai am nume. Nu trecut. Doar un canal de ură. O cutie de rezonanță care amplifică vocea partidului. Partidul m-a eliberat de povara alegerii. Nu mai trebuie să decid eu pe cine să urăsc. Partidul îmi arată. Și eu urăsc. Atât de simplu. Atât de elegant. Cel mai mare beneficiu acesta este. Sunt gol. Și plin de ură. Ăsta e progresul.

În curând în toată România.

Sursa.