Nu mi’am propus sa scriu un serial si nici nu stiu daca voi mai scrie ceva pe tema asta … doar ca uneori … imi aduc aminte de viata traita in comunism ca de ceva ce face parte din mine si nu pot scoate afara niciodata. Traim intr’o societate pestrita compusa din relicve ale comunismului ajunsi acum la varsta a treia, hibrizi ai comunismului, noi … Generatia de Aur … si urmasi ai comunismului … cei nascuti dupa 90. Cum ar putea oare aceste 3 generatii total diferite sa ajunga la un consens si mai ales cum am putea sa gasim o directie comuna pentru toti?!
Relicvele comunismului isi vor comunismul inapoi isi vor si tineretea traita in comunism si sunt de parere ca aceasta este calea.
Urmasii comunistilor, cei dupa ’90 nu stiu ce a fost inainte si nici nu vor sa stie ce va fi dupa. Traiesc suspendati undeva fara o indentitate clara si fara un viitor cert.
Generatia de Aur suntem noi … aia care am prins ce a fost mai rau din tot. Am prins cei mai frumosi ani ai copilariei in ’80 cand trebuia sa invatam statul la coada pentru orice si mai ales pentru nimic … ca de multe ori plecam cu mana goala. Nu ne’a iesit asta din sange si nici ca o sa ne iasa … de aia statul al coada si isteria „ofertelor” a prins la romani mai rau ca gripa si ca veni vorba imi aduc aminte ca la farmacie nu gaseai nimic altceva in afara de asipirina si piramidon. Lumina aveam cu portia … faceam teme la lumanare … norocul face ca frig si foame am avut fara numar si iaca s’au compensat pentru noi lucrurile. Imi aduc aminte cat de umilit eram cand ma trimiteau ai mei la alimentara cu cartonul ala infect pe care tanti care vindea acolo, ne taia cu un X ratia de pita pe ziua aia si ne dadea cate jumatate de pita/membru de familie.
Norocul facea ca in vremea aia saraci eram toti si toti aveam nevoie de ceva … de aia trocul era cel care iti mai aducea o pita in plus … pentru ca ii dadeai la tanti pe sub mana kilu de vopsea ce l’a furat taicatu de la intreprindere si ea rupea de la gura altuia o pita sa ti’o dea tie. Niciodata nu am avut curajul sa ma intreb daca in schimbul pitei luate in plus nu exista vreun prapadit care ramanea flamand in ziua aia.
Cu ce ne’am ales dupa comunism si care ne sunt azi valorile
Probabil ca cel mai mare dar a fost cel al urii. Am fost invatati sa uram in comunism mai mult decat orice. Ii uram pe altii ca sunt capitalisti, pe parinti ca nu sunt buni comunisti, pe Dumnezeu ca (nu) exista, pe tanti care in fata noastra anunta ca nu mai sunt portocale dupa ce inghetasem jumatate de zi la coada. Pe langa ura am ramas si cu multa frica … de aia si in ziua de azi, dupa mai bine de 22 de ani de cand comunismul a devenit istorie inca exista oameni la care le este frica de rusi si ii urasc pe comunisti, traind inca in trecut, bantuiti in prezent de fantome. Relicvele comunismului ii urasc pe cei tineri neintelegandu’le libertatea … tineri ii urasc pe ei. Poate ca cel mai tare dintre toti uram noi, Generatia de Aur … pentru ca inca bantuim printre ruine … incercand sa invatam lectiile capitalismului din perspectiva socialismului.
Cred intr’un viitor in care nu vom mai exista noi … poate doar atunci reconstructia unui popor ce si’a uitat indentitatea si a inlocuit’o cu supunerea, va renaste. Poate ca doar atunci … ura va fi uitata intr’un final si nemaiavand cine sa ii invete frica vor trai liberi de fantomele unui trecut ce pe noi o sa ne bantuie pana la sfarsit.
De fapt cea mai durabilă moştenire a „generaţiei pierdute” urbane şi în principal bucureştene -mai rezistentă decât ura, decât invidia, lăcomia sau cocălărismul şi mai frustrantă decât toate la un loc- este alta, şi se datorează mai puţin (co)mu(n)iştilor.
E vorba de obiceiul de a gândi în obiective precise, clare, bine definite.
„Mâine am teză – vreau 10”, „mâine am examen – trebuie să-l iau”, „mâine am interviu – mă duc să-mi cumpăr cravată”, „peste 3 luni vine vara – trebuie să slăbesc 5 kg”, „am strâns xxxx EUR – îmi cumpăr maşină”, „dau la facultate – trebuie să ies contabil/avocat/doctor/arhitect”, „peste 1 lună sunt alegerile – mă duc să-l votez pe X”.
În mod curios, nu ne-am ales cu asta din (co)mu(n)ism, ci din nesiguranţa anilor ’90. Nu pleca de la serviciu că nu mai ai ce mânca, nu fă prostii că te dă afară din şcoală şi rămâi pe drumuri etc – motiv pentru care fiecare gândea în obiective mici şi precise, pe termen scurt, fiindcă nu ştiai ce va aduce viitorul.
De asta „generaţia pierdută” pune problema de fiecare dată robotic: vreau X, ce trebuie să fac? Ca şi cum ai fi în faţa unui aparat şi întrebi: pe ce buton trebuie să apăs?
Cum întreba tipul de pe 4tuning: dacă am bani de ieşit în oraş, am maşină, am înfăţişarea potrivită, am ţoale etc de ce nu se uită Marghioliţa la mine? Să îmi cumpăr BMW ca vecinu’ Gigel?..
Şi dacă îţi cumperi BMW şi Marghioliţa tot nu se uită la tine, ce faci?
~Nautilus
Cumva in spatele a ceia ce ai scris sta tot frica si ura. Din punctul meu de vedere niste obiective clare te ajuta sa evoluezi si in acelasi timp sa stii in ce directie mergi … nu cred ca rigiditatea lor este problema … ci faptul ca ne’am obisnuit sa avem niste fixuri de genul: „de 10 ani sudor am fost eu sudor caut sa ma angajez”.
„Cu ce ne’am ales dupa comunism …”
Pentru ca pui intrebarea „pe-persoana-fizica” iti raspund tot pe persoana fizica . Dar nu pot sa-ti dau dreptate cand zici „…cel mai mare dar a fost cel al urei. ”
Nu sunt fiu de nomenclaturist , nu am avut privilegii , am trecut ca activ prin fazele coada-cartela-frig s.a.m.d. , îl uram pe tovarăşul dar faptul că şcoala aia aşa cu 12 clase obligatorii cum era ea , scotea 75% oameni cu cultura generală net superioară oricărui absolvent actual , că facultate nu făcea oricine , că armata (de TR sau trupa , nu conteaza) ne călea atât de bine , că exista FRICA DE ORGAN , adică rar vedeai puțoi să-i sufle mucii pe pantofi la milițian , că i se îndoiau oasele instant… e , astea şi multe altele , unele pe care nu le-am apreciat atunci din varii motive , mă fac să spun că nu poți să tragi linie şi să spui NET : frica şi ura. Ar fi total nedrept.
Nu vorbesc de comunism ca doctrina , ca politica , ca experiment social , vorbesc de perioada pe care am trăit-o de la naştere în anii decrețeilor şi până la hoția lui „fă-te că lucrezi” , AŞA CUM AM TRĂIT-O NOI , muritorii de rănd . A fost rău ? Dacă mă întrebai în dec 89 ți-aş fi răspuns categoric DA. Acum , la peste juma de veac de zile , la 30 de ani de batjocură de toate felurile , din toate pozitiile si toate sub stindardul democratiei ( ba incepatoare loco , ba adînc implementată de (m)ue , e din ce în ce mai greu să zic dacă vreau ca acum sau ca atunci… şi cred că tocmai ăsta-i tragismul , să ajungi ca în bancul cu Itzik si Ştruhl :
„Itzik -bă Ştruhl , nu mă recunoşti ? Sunt io Itzik , prietenul tău , am fost împreuna în lagăr în Siberia.
-Struhl ( cu zâmbet nostalgic) -Ehhhh , Siberia , ce vremuri !!!!!Nu ştiu daca???de râs? Sau ????de plâns?