Asteptam o sclipire,o singura atingere…magica,de neuitat,care sa ne resusciteze parca din cel mai adanc somn avut…,asteptam ca cei din jurul nostru,cei dragi sa faca ceva sau cumva sa ne fie si noua bine.Uitam pana si sa mai respiram fara ceilalti…Aer proaspat,rece,miros de zapada….,de munte,de izvor cu apa limpede….Asa ma simt si eu de o perioada incoace,cu toate ca respir aer curat,de munte,si vad minuni in viata de zi cu zi,care imi sunt vii si mereu alaturea,caci Dumnezeu ma iubeste,eu…astept….Ca cei pe care ii apreciez,ii iubesc sa ma ajute…Insa ma intreb,si-n asta noapte:Copil nebun de ce astepti?!De ce si azi te temi sa mergi pe drumul drept fara ca cineva sa te tina de mana?!Si in singuratatea odaii mele constat singuratate…,singuratate ce imi da putere si incredere,care ma face sa tresar,sa vibrez cu tot sufletul.Incep sa vorbesc despre singuratate ca si cum incepe sa imi devina cel mai de incredere aliat,prieten,si imi este atat de aproape in ultima perioada caci ii simt fiorul,asemeni unei umbre….Totusi este una dintre umbrele care incep sa ma construiasca,sa ma schimbe,sa ma ajute si sa imi dea forta si energie ca sa schimb,sa fac ceva si eu.Eu pentru mine…,sa uit cel putin pentru moment de asteptarile pe care le am de la ceilalti.Si imi spun ca trebuie sa raman aici,la aceasta stare,caci imi face bine.Sa mai urc inca o treapta in aceasta noapte,iar la urmatoarea clipa de singuratate sa imi continui urcusul pana la treapta cea mai inalta.Marete ne sunt de cele mai multe ori asteptarile,insa mult mai marete trebuie sa ne devina puterile noastre…,noi insine sa ne ajutam,sa fim salvarea de care avem nevoie….,sa ne salvam in singuratatea noastra…sa fim salvati din ea!