Offf … grabita mai esti! 
Parca iti era dor sa imi aduci ploile reci … si vantul si … linistea ce vara mi’o rapeste mereu! Iti multumesc … ca nu ai mai lasat dezordinea ei sa mai salasuiasca pe aceste meleaguri si ai adus linistea ploilor tale, care ii tine poate pe oameni mai mult in case alaturi de sufletele ce ard pentru ei. Poate ca voi putea reconstrui din nou randuri … din cuvintele unui suflet ce acum invata din nou sa vorbeasca, fara a mai hrani raul din el … rau ce ajunsese sa il consume. Imi voi lasa libera (i)ubirea sa isi cante dorul, asa cum simte ea ca vrea sa o faca. Imi voi asuma (i)ubirea, aici … fara a mai avea nevoie de spatii ascunse, inchise … pentru ca daca ma gandeam candva ca ceia ce scriu eu despre (i)ubire nu este pentru orice ochii … acum stiu ca este pentru orice ochii, dar doar un suflet.
Vreau sa le multumesc prin aceste randuri, celor care mi’au citit culegerea de ganduri, m’au criticat si felicitat pentru ea. Vreau sa le multumesc ca m’au ajutat sa inteleg ca nu a fost scrisa degeaba, dand celor ce au citit’o multe nopti nedormite si motive de analiza profunda. Vreau sa le multumesc ca s’au reevaluat si acum se iubesc mai mult ca niciodata, pierduti fiind poate in iluziile unei vietii efemere, uitand de cei de langa ei sau oferindu’le doar miezuri dintr’o existenta banala.
Unul dintre cei care ma citeste mi’a spus ca:
„Omule, tu ai nevoie de un psihiatru! Nu psiholog, ci psihiatru!”
Mi’am asumat aceasta recomandare a lui cu zambetul pe buze! Nu aveam de ce sa ma supar … era parerea lui si o respectam, continuand cu intrebarea:
„Dar … sti de ce?”
I’am raspuns ca NU si nici nu ma intereseaza, atata vreme cat eu am facut doar ce am simtit, am scris ce am trait si sunt implinit asa nebun cum sunt acum.
„Nu omule! Tu ai nevoie de un psihiatru, care sa iti confirme ca NU ESTI NEBUN!”
Nu m’am gandit niciodata asa … dar probabil ca omul avea cumva dreptate. Nu ma asteptam la aceasta analiza a lui, mai ales ca nu este unul care sa aiba timp de pierdut rasfoind tabloide, uitandu’se la telenovele si spargand seminte la meciuri. I’am promis ca va ajunge un exemplar din aceea culegere de ganduri si in mana lui … candva.
M’am simtit onorat cand mi s’a spus ca cea mai disputata carte din biblioteca unora a ajuns sa fie scrierea mea, desi nici macar nu este o carte … iar biblioteca lor avea multe carti in ea … citite nu doar de decor …
Tot onorat m’am simtit si cand mi’a spus cineva ca s’a apucat de ea doar din plictiseala ca nu avea curent si nu avea altceva de facut … ajungand sa o citeasca din scoarta in scoarta cand a venit curentul … si nu odata
Interesant este faptul ca … i’am suprins pe toti, chiar oameni care ma stiau de mai bine de 25 de ani … cu care am impartasit aproape toata viata mea … si care abia acum au avut acces in spatele usilor inchise … iar ce au gasit acolo i’a dat peste cap, descoperindu’ma abia acum … si teama fiindu’le ca desi ma credeau banal uneori … acum nu sunt convinsi ca vor putea sa ma inteleaga vreodata in toata dimensiunea
Sentimenul este cumva inaltator … nu de alta … dar am zambit cand am vazut in ochii lor, nu imaginea unui om ci reflexia unei comori de ganduri, pe care au recunoscut si ei ca ar exploata’o „la ghieu”, acum cat le’am lasat usa deschisa … pana cand … nu stiu
Poate cea mai frumoasa confirmare, ca misiunea mea nu s’a incheiat pe acest pamant ci abia incepe, a fost aceia ca fara sa cer sau sa ma gandesc, s’au gasit oameni care au de gand sa ma sprijine altruist, ca ceia ce am scris sa ia drumul unei edituri, ei luandu’si plata doar din cele scrise. Inca nu am fost de acord cu acest lucru, dar m’au incurajat sa scriu in continuare, desi nu am facut’o pana acum din acest motiv, ci unul dedicat sufletului meu pereche, caruia doar asa ii mai pot fi alaturi … pana cand acceptarea mea ca si conditie de om, va fi cea a unui om … dincolo de randuri … desi poate randuri voi ramane … dar ii voi fi alaturi, caci de aia inca scriu … si ii multumesc ca are in sfarsit curaj sa isi asume (i)ubirea la fel de public si deschis … fara nevoia unor usi inchise … ii multumesc azi ca exista, ii multumesc ca ma citeste … ii multumesc ca ma inspira … desi durerea bratelor goale uneori este prea mare ca sa mai poata scrie degetele ceva …
Ieri l’am descoperit pe OSHO, asemanat fiind de un alt cititor al meu cu el … si m’am ferit sa ii ating vreuna din scrieri, desi este genial, departe de ceia ce incerc eu sa indrug pe ici pe colo. As vrea ca sa raman asa cum sunt eu … sa scriu doar ceia ce simt si traiesc eu, nu ceia ce citesc de la altii, caci ceia ce au trait altii le apartine … oricum … comparatia era exagerata … nu sunt nici pe departe un Guru si nici nu am de gand sa devin … desi mai in gluma mai in serios, am fost avertizat ca s’ar putea sa trezesc constiintele unei generatii adormite de mirajul si iluziile unui prezent fara trecut sau viitor …
Voi incerca sa scriu in continuare … imi lipseste muza … mult … tare mult … dar poate ca cele mai frumoase randuri se vor naste din durere … desi durerea tinde treptat sa nasca doar cuvinte mute …
Voi continua si cu trairile lui Adrian, care promit a fi din ce in ce mai interesante si voi avea curand si o supriza … 😉
Buna dimineata toamna grabita, lacrimi de cer mangaie azi, sufletul meu!