Discutia porneste de la imaginea de mai sus … si faptul ca … acum fiind la gatul meu a impresionat unele persoane ce ma inconjoara, deoarece, eu nu pot obiecte de cult si cu atat mai putin cruci la gat. Sfintenia ei vine din alta parte, credinta mea este in alta parte, atingerea ei este dincolo de partea care se vede … poate ca ce spun eu acum … seamana intr’un fel cu ceia ce cred altii despre si in divinitate. Poate cumva avea dreptate cine spunea …
„Ai dezvoltat un cult pentru ceia ce (i)ubesti”… si mie unul mi’se pare absolut normal sa faci asta … daca (i)ubesti cu adevarat si din tot sufletul tau … nu ceva anume … nu o forma definita … ci tocmai indefinitia formei … pentru ca asa cum un principiu din fizica ne invata …
„totul se transforma”
… si formele definite azi ca ceva cunoscut deja, maine iau o alta forma ca materie, dar niciodata ca suflet. Si da … probabil ca eu am dezvoltat un cult al meu … din care insa nu am facut un fanatism, doar (i)ubesc ceia ce (i)ubesc, crezand in ceia ce (i)ubesc, ca transformarea de la o zi la alta ascende spre perfectiunea (i)ubiri ce mi’o poarta si nu spre ura.
Eu cred ca treptat mi’am regasit credinta … in insasi nedefinirea ei! Purtarea acestui simbol definit pentru mine ca ceia ce stiu si simt eu ca este, a venit intr’un moment in care poate imi pierdusem credinta in orice. Nu a fost ca o revelatie, ci mai degraba ca o reflexie … care mi’a spus ca … dincolo de ceia ce era in principiu … se ascunde ceva ce poate orb am fost sa vad, cautand credinta in locuri in care se spune ca ar fi, dar negasind’o in mine cand a fost mereu.
Stand in fata unei catedrale, pe o bancuta … obosit fiind de tot si toate, intr’o zi superba de vara … in aerul verde ce imi inconjura privirea … respiram cu nesat parfumul vanilat al unei zile de iunie … fiind la inceputul creatiei unui vis alb, motivat de dorinte si promisiuni vechi … am lasat cerul doar sa ne priveasca … soarele sa ne mangaie … si Dumnezeu sa isi admire creatia … din care faceam parte … strangeam in manute … o cruciulita rosie … in care ascunsesem vise …
As putea cataloga fara a mi se cere asta randurile de mai sus printre cele mai frumoase…,asta pt ca citindu-le ma gandesc la Marinela cat de impresionata a fost vazundu-te cu aceasta cruciulita la gat.Eu nu pot decat sa iti spun ca incep dupa ceva timp sa te intelg,sa te cunosc,sa-ti ascult cu adevarat urletul….sufletului tau!
Credinta mea va ramane … in cultul (i)ubirii ce o am de daruit … chiar daca asta ma va consuma pana la cenusa. I’am promis lui Mari ca povestea acestei cruciulite o va afla … fiind dincolo de aparente
Poate ca exact suferinta si aceea empatie ne’a pus in legaturi neauzite si nestiute … cum am scris in acel post … in aceea seara de cenaclu incheiate la ore foarte mici … doar noi ne auzeam urletele din suflet … lucru confirmat din ceia ce scriai in timp ce noi discutam … eu stiind asta dinainte si punand deja pe hartie …
Sunt greu de inteles, si mai greu de cunoscut … dar poate ca impartasind aceiasi suferinta … totul a facut sa fie mai usor.
Hai … capul sus … pe mine deja ma mangaie o raza de dincolo de intuneric, va veni si randul tau … pana atunci urla … urla si scrie …