Din 1987 incoace am traversat mai multe crize financiare globale, mai multe decat in toata istoria mondiala de pana atunci. Umanitatea a evoluat extrem de rapid de la Revolutia industriala incoace si cam tot de atunci ganditorii s-au aplecat asupra economiei incercand a gasi modelul economic optim.(Flash news: nu exista! Personal, cred ca fiecare tara trebuie sa isi gaseasca mixul ei).
In fapt, economia mondiala a marsat de la inceputul Revolutiei Industriale pana azi pe capitalism. De la feudalism la capitalism trecerea a fost si inca este in unele societati lenta, altele au ajuns deja la un capitalism dezvoltat. Experimentul comunist a fost de la inceput doom to fail si a fost abandonat tacit si de ultimele bastioane comuniste, poate cu exceptia nord-coreenilor.
La inceput capitalismul era unul salbatic, al acumularii primitive de capital. Apoi a evoluat si s-a sofisticat, dar esenta sa pana in 1929 a ramas cam aceeasi: o economie dominata de monopoluri si de mari industriasi si bancheri, care exploatau fara mila restul omenirii.
Marele crah din 1929 a schimbat ireversibil economia mondiala, sau asa se credea. Incepand cu SUA capitalismul a fost prins in chingile reglementarii pentru a nu mai da posibilitatea unei noi Mari Depresiuni economice. Asa se face ca am evoluat lent spre o economie mondiala a consumului, in care economiile nationale erau orientate spre piata interna, dar un picut si spre export, cu o clasa de mijloc uriasa si bine inchegata. Cam din 1945 pana in 1973, in special in Occident, regula jocului a fost stabilitate cu orice pret si consum.
Apoi au intervenit crizele petroliere din 73 si 79,lenta destramare a bloculuii comunist si ridicarea Chinei ca mare putere economica dupa accederea la putere a celui mai luminat despot comunist Deng Xiaoping(incident, si a celui mai putin adulat) si din nou s-au schimbat regulile jocului. Pornind tot din SUA, odata cu acapararea politicii americane de republicani, s-a ridicat uriasul val al dereglementarii. Economiile nationale s-au interconectat intr-o piata globala unde se urmarea cu orice pret delocalizarea productiei, profitul, exportul de bunuri si exploatarea nemiloasa a resurselor de orice fel, inclusiv si mai ales umane. Multe tari si-au vazut distruse economiiile nationale, industria plecand in China sau disparand. Clasa de mijloc s-a diminuat si diminueaza vazand cu ochii si bogatii devin tot mai multi si mai bogati, iar saracii din ce in ce mai multui si extrem de saraci. Nivelul de trai din multe tari a scazut, iar avantajele cu care politicienii aruncasera in clasa de mijloc ca sa nu se comunizeze au disparut. Din 87 incoace lumea merge din criza in criza, nemaigasindu-si echilibrul. Modelul economiei exportiste globale si-a dat , zic eu, obstescul sfarsit pe ramasitele imploziei financiare inceputa in 2008 odata cu falimentul Lehmann Brothers.
In aceste conditii, incotro o vom lua? Care este modelul economic viabil? Personal, eu am credinta ca ne indreptam lent spre demantalarea globalizarii si a economiei exportiste si la reintoarcerea spre politica economica rooseveltianista si, posibil, la un grad sporit de autarhie.
Veti spune, cu argumente, ca sunt cu capul. Dar uitati-va in jur si veti descoperi ca asa nu se mai poate.
Iar cam din 2012 incoace niste conducatori intr-o tara imensa au vazut , vorba americanilor, „the writing on the wall”. Vorbim de noii lideri chinezi, care au hotarat sa schimbe radical directia celei de-a doua economii a lumii. Am urmarit cu atentie cum China cu pasi lenti, dar hotarati, isi reorienteaza economia nationala dintr-una de export intr-una orientata spre intern. Este cel mai mare pariu econimic din istoria umanitatii. Dandu-si seama ca nu pot astepta de la ceilalati sa consume de la ei la nesfarsit si ca dependenta Chinei de importuri este un punct extrem de sensibil, liderii
chinezi au schimbat regulile jocului si au mizat pe propriul popor. Au luat masuri pentru ridicare nivelului de trai, pentru sporirea clasei de mijloc, pentru cresterea nivelului de educatie. Economia Chinei s-a reorientat si produce acum enorm si de buna calitate nu numai pentru export ci si pentru piata interna, semn al autarhiei economice, nu numai al unei incetiniri a cresterii economice, incetinire care eu cred ca nu este deloc lasata la voia intamplarii de liderii de la Beijing.
Multi rad ca vad orase goale in Chian, dar China se gandeste serios sa declare sfarsitul politicii uni singur copil pentru a lasa noile familii sa aiba doi copii. Cam in cinci ani nu credeti ca acele orase vor fi deja pline?
Si unii lideri occidentali au reactionat. Se cuvine sa il laudam pe Obama care se chinuie de 8 ani, si reuseste, sa readuca industriile americane acasa.
In concluzie, cum vom reactiona la noua schimbare a regulilor jocului economic? Suntem pregatiti la noua provocare a Chinei?