Eu cu mine, ganduri si stropi de ploaie …

Cum am mai spus de atatea ori deja, toamna aceasta este una dintre cele mai frumoase din cate imi amintesc! Poate ca au fost si altele inaintea ei … dar au trecut pe langa mine … si nici macar nu le’am inscris in analele de suflet … de ce nu am facut’o?! Pentru ca sa vezi si sa traiesti o toamna, poate ca aveam nevoie de suflet plin … poate ca avem nevoie sa imi fie dor … poate aveam nevoie de purificarea prin suferinta … poate ca aveam nevoie sa imi aduc aminte ca in mine exista un suflet … iar intoarcerea la el, a fost drumul inspre Rai si Iad, intr’un perpetuum mobile de stari, trairi, senzatii, extreme …

Cumva simt ca ratacirea mea s’a terminat … desi paradoxal … pare ca plec inspre una … la capatul careia nu stiu ce ma asteapta … pentru ca nu mi’am propus nimic. Nu voi face aceasta greseala, pentru ca atunci as continua poate sa ratacesc in continuare pe drumuri necunoscute, doar din dorinta de a atinge ceia ce mi’am propus, pentru ca aici poate ca gresim noi oameni, cand facem din toate niste idealuri, ce daca nu iau exact forma dorita, se vor transforma in nerealizari dureroase ce ne arunca in abis, pierzand directia ce o credeam stabila. Candva despre mine scria Adrian, ca am un yello submarin, a carei directie duce spre nicaieri … reusind cumva sa ma suprinda in acest tablou si sa ma perceapa fara ca sa stie foarte multe despre mine. Cumva mi’a adus aminte de asta si in acelasi timp, fara ca sa stie ca acele randuri scrise intr’o seara de cenaclu, prefatau ceia ce urma sa se intample. Cumva … incerca sa realimenteze acest yello submarin, ce acum stagna doar pe fundul marii sufletului meu, cu carma rupta dupa atatea directii pierdute, cand directia spre nicaieri era cea care l’a tinut mereu in miscare. Cel mai greu este poate sa ne aducem aminte ca sunt lucruri care le poate face doar EL, ca sunt directii pe care le stie doar EL, ca insasi directia inspre nicaieri este cel mai frumos dar ce ni l’a oferit prin insasi liberul albitru de a urma sau nu calea unui destin de suflet, a carei implinire oricum se va infaptui la un momendat, insa depinde de noi, daca ne aduce bucurie sau suferinta. Bucurie va aduce mereu atata vreme cat reusim sa ne bucuram de orice fara a ne gandi ce directie avem maine, suferinta va aduce cand ne intristam din orice si nu acceptam ca singura directie buna este aceeia inspre nicaieri’ul ce noi il modelam in fiecare zi din viata noastra.

Nu as vrea sa se inteleaga din aceste randuri, ca ma numar printre cei care prin nicaieri, inteleg imaturitate si nici ca nu stiu ce imi doresc de la viata, fiind pasiv si indiferent. Poate ca cine va citi aceste randuri va reusi sa perceapa esenta si adevarul din spatele lor … eu nu indemn prin ele la anarhie sau libertate ce merge din inertie, ci mai degraba … libertate care merge de la sine, dar cu frana de mana trasa!

Oprirea cautarilor fiecaruia dintre noi, indiferent de ceia ce cautam, ne va aduce linistea implinirii, doar in ziua in care constientizam ca ce am primit deja este maximul a ceia ce ne’am dorit si ni s’a cuvenit! Daca tu ca om, in interiorul tau, in sufletul tau, in mintea ta, in gandurile tale, in ceia ce ai simti si trait, simti ca ceia ce ti’a fost dat, este apogeul a ceia ce iti doreai sa primesti, este bine sa te opresti din cautarile tale, pentru a iti putea oferi timpul sa te bucuri si sa nu mai alergi inutil prin desert! Daca unii ar fi de parere, ca asta ar insemna limitare si resemnare, eu sunt de parere ca este ceia ce fiecare dintre noi trebuie sa faca la un moment dat, pentru ca de aici inainte, nu ar fi decat o goana dupa iluzii, si in loc ca sufletul sa iti ramana plin cu TOT’ul maxim atins, se va alege cu NIMIC’ul ce invariabil vine ca si revers al monedei! De aici … ratacirea printre ruine de suflet nu se va oprii niciodata, iar sufletul va continua sa alerge inspre un neant ce abis ii devine! Doar de fiecare dintre noi depinde, cand ne impunem aceasta autolimitare si este necesara pentru a nu iti pierde echilibrul si a nu te mai obosi inutil cautand raspunsuri acolo unde nu sunt, cand le ai deja! Trebuie sa accepti ca daca atunci cand te simteai nedreptatit de soarta, destin … Dumnezeu … si ridicai ochii inspre cer cerand sa iti dea si tie ceia ce ti’a lipsit mereu, sau considerari ca nu este acel TOT ce il meriti, in ziua in care il primesti (si aici doar EL poate decide aceea zi) ai primti cu un scop bine definit, care implicit poate presupune sacrificii, poate presupune o alta directie cu alte coordonate … care ar trebui sa ramana totusi aceleasi: drum spre nicaieri! Pe parcusul lui, iti va oferi tot EL, sprijin si ghidarea de care ai nevoie, va aseza lucurile in ordinea fireasca, astfel incat sa iti netezeasca, calea inspre ce nu trebuie sa stii decat cand timpul si vremea lor va veni! Am incercat si eu de multe ori, sa stiu unde merg, unde ma indrept, ce ma asteapta la capatul unui drum ce incepea, sa incerc singur sa fac ceia ce nu imi era dat, sa ma pierd in detalii … si sa imi doresc prea multe … si toate s’au intors impotriva mea, pentru ca nu era timpul lor, nu era vremea lor, nu era lucrarea ce si’o dorea! Cand am lasat ca totul sa decurga de la sine si doar mi’a spus ca este timpul sa fac ceva, a avut mereu grija ca toate sa se potriveasca miraculos, sa imi netezeasca, calea, sa primesc ajutor, indrumare si sa le puna toate la locul lor, astfel incat ceia ce trebuia sa fac, sa fac si rezultatul ca fie in deplina armonie cu ceia ce isi dorea EL si culmea ceia ce imi doream si eu, fara ca eu insa sa stiu, tocmai pentru ca nu imi facusem nici planuri pripite si nici idealuri, totul ramanand doar si numai la exprimarea unei dorinte, pentru indeplinirea careia ii cerusem ajutorul odata. Nu poti acum sa ii ceri sa opreasca lucrarea pe care ti’ai dorit sa o inceapa si sa schimbe din nou ceva, cand in angrenajul desfasurari a ceia ce ai cerut, a luat in calcul si alte destine nu numai al tau. Bucura’te de ce ai primit si mergi pe calea a ceia ce ti’ai dorit!

Acum … vreau sa Ii multumesc doar pentru intelepciunea cu care le vad … si sa il rog sa mearga inainte cu lucrarea inceputa, pentru ca eu nu am sa ma abat de la drumul pe care am pornit inspre „nicaieri”. Acel nicaieri imi va aduce noi directii, cand la el voi ajunge.

In linistea diminetii ploioase de toamna … voi lasa doar stropii de cer acum … sa completeze spatiile goale dintre randurile scrise pana aici … pentru ca si ei fac parte din scrierea lor …