În seara de 15 ianuarie 2026, Piața Universității din București, un loc încărcat de memorie istorică, unde s-au scris cu sânge și lumină capitole esențiale ale luptei pentru democrație a devenit, din nou, teatru al unor forțe care se ciocnesc nu doar ideologic, ci mai ales sufletește.
Un protest pașnic, organizat împotriva unei legi controversate, a fost traversat de un fascicul laser care a desenat pe fațada unui bloc cuvintele:
„Marș la Moscova”
Gestul aparent simplu al un om pe o motocicletă, un proiector, câteva secunde de lumină a fost, de fapt, o Operațiune de o Violență Simbolică Profundă.
Nu a fost vandalism fizic, ci vandalism al spiritului public. Nu a fost un act de curaj civic. A fost o operatiune de denigrare în masă.
O lovitură precisă în plexul memoriei colective. Gestul nu a fost spontan, a fost o armă psihologică pură, menită să transforme o mulțime nemulțumită într-o turmă de trădatori în ochii celor de acasă.
Și a funcționat de minune pentru marea gloată
A transformat un spațiu comun, în care mii de oameni veniseră să-și exprime o nemulțumire legitimă, într-un ring de acuzații reciproce de trădare națională.
Ceea ce s-a proiectat pe acel bloc nu a fost doar o frază. A fost o acuzație de colaborare cu inamicul istoric, o trimitere directă la traumele secolului XX:
raptul Basarabiei, Basarabia furată,
crimele Armatei Roșii, deportările,
umilința comunismului impus pe șenile.
Mesajul a lovit exact în acea rană nevralgică a memoriei colective românești care a fost teama că, din nou, cineva va „vinde țara” din nou, Moscovei.
Și tocmai de aceea a fost atât de eficient ca armă psihologică. Când proiectorul a aprins literele pe zid, nu a vorbit despre lege, despre taxe, despre corupție sau despre viitor.
A spus un singur lucru: voi sunteti slugile Moscovei! A luat niste oameni simpli, care scandau pentru pâine mai ieftină și pentru un stat care să nu-i calce în picioare, și le-a lipit pe frunte eticheta de „agenți ai imperialismului rus”.
Într-o secundă, durerea lor legitimă a devenit „trădare natională”.
Dialogul? Mort
Argumentele? Inexistente.
A rămas doar ura! Oarbă, isterică, isterizată.
Dar eficiența aceasta are un preț teribil, și anume: ură strategică. Consecințele le vedem cu ochiul liber!
Ura nu mai este, de mult, o emoție spontană. Ea a devenit un instrument, de ani de zile.
Când proiectezi „Marș la Moscova” peste capetele a mii de oameni care se simt deja umiliți de sărăcie, de nedreptate, de sentimentul că vocea lor nu mai contează, nu le oferi un argument.
Le arunci o etichetă incandescentă: Trădători. Le spui că durerea lor nu este legitimă, că patriotismul lor este fals, că ei sunt, de fapt, extensia unui imperiu opresiv.
În acel moment, dialogul moare. Rămâne doar stigmatizarea.
Consecințele urii astfel semănate sunt previzibile și deja vizibile în societatea românească:
Avem fractura ireparabilă între tabere
Oamenii nu se mai văd ca semenii cu opinii diferite, ci ca dușmani existențiali. Unul devine imediat „trădător pro-rus”, celălalt devine imediat „vândut Bruxelles-ului” sau „soroșist”(berarii Scutului Roșu, pentru cunoscători).
Astfel, nu mai există spațiu pentru nuanțe, pentru discuție despre interese naționale reale.
Avem radicalizarea reciprocă
Când te simți etichetat drept trădător doar pentru că ai o altă viziune asupra suveranității, devii și mai extrem (dacă putem spune așa).
Dacă ești numit „ slugă a Moscovei” doar pentru că critici anumite politici externe sau interne, riști să îmbrățișezi tocmai acele poziții ca formă de autoapărare identitară.
Avem epuizarea încrederii în spațiul public
Piața Universității, odată simbol al solidarității anti-comuniste, devine loc de capcane simbolice, de provocări orchestrate. Oamenii ajung să se teamă să-și exprime opiniile în stradă, știind că pot fi transformați instantaneu în țintă a unei campanii de demonizare. Din nou întâlnim frica. Ca și intrument de propagandă!
Avem deplasarea atenției de la cauze reale
Protestul era despre o lege percepută ca restrictivă față de libertatea de exprimare, despre nemulțumiri economice profunde, despre sentimentul că statul nu mai reprezintă cetățeanul obișnuit.
Mesajul proiectat a deturnat complet dezbaterea: în loc să se discute despre textul legii, despre sărăcie, despre corupție, s-a vorbit doar despre cine e mai „patriot” și cine e „agent moscovit”.
Mizeria cea mai adâncă nu a fost în gestul în sine, ci în faptul că a funcționat.
Din nou! Pentru a câta oară?!
Că o frază de trei cuvinte a reușit să transforme o mulțime de oameni obosiți, care strigau pentru demnitate, într-o gloată indignată care huiduie un om pe motocicletă.
Că lumina laser a aprins, pentru câteva clipe, o ură mai veche decât toți cei prezenți acolo,
ura moștenită,
ura cultivată de generații de propagandă,
ura care ne face să ne urâm între noi mai mult decât ne temem de adevărații noștri adversari geopolitici.
Adevărata tragedie nu este că cineva a proiectat un mesaj pe un bloc
Tragedia este că, în România anului 2026, acest mesaj încă are putere să ne dezbine atât de ușor. În loc să se discute despre abuzul de putere, s-a vorbit doar despre cine e mai „patriot” și cine merităsă fie „scuipat”. Mizeria adevărată nu e proiectorul în sine, sau cine a fost instrumentul. Mizeria e că încă merge. Că suntem atât de fragili încât o simplă proiecție ne transformă pe unii în „haituiți” și pe alții în „hăituitori”.
Că suntem ca nație, încă atât de vulnerabili la acuzația de trădare națională încât o simplă frază ne poate face să ne întoarcem unii împotriva altora, în loc să ne întoarcem împreună împotriva problemelor care ne macină de treizeci și șase de ani. Până nu vom înțelege asta, vom rămâne o națiune de „sclavi ai urii fabricate”. Tot de unii dintre noi, plătiți tot de noi cu salarii grase.
Până când vom învăța că patriotismul nu se măsoară prin cât de tare strigăm „Marș la Moscova” sau „Jos Bruxelles-ul”, ci prin capacitatea de a construi o societate în care dezacordul politic să nu echivaleze cu dușmănie existențială, vom rămâne prizonierii aceleiași mizerii sufletești.
Iar blocurile din Piața Universității vor continua să fie ecrane pentru proiecții de ură
În loc să fie martore ale unor dezbateri demne de un popor care, odată, a știut să-și câștige libertatea fără să se urască între ei.
În acest fel, Piața Universității va continua să fie bombardată cu lasere de divizare în loc sa fie locul unde odată, am știut să fim un popor demn.
Celor ce ati pus la cale această Mizerie:
Să vă fie rușine!
Nu trebuie să ne dați socoteală nouă! Veți fi obligati să o dați Celui de Sus, atunci când vă va veni vremea!
Nu ca oameni simpli, ci exact ca ceea ce ați trăit: tradători de Neam.
Și Țară!
Niciodată Stat!
Să vă fie Rușine în fața memoriei celor ce și-au lăsat sângele acolo în 1989.
Un articol vitriolic scris cu patimă de Zoe Dantes in Poiana lui Iocan, ca debut în lumea „Faraonului”, IceWorld.
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
… un om pe o motocicletă… ?!
