M’as ingropa in tacerea din mine … cand egoistul din mine isi striga dreptul si intreaba: DE CE ALTII SE BUCURA DE CONSTRUCTIA MEA, ASUMANDU’SI CE NU AU?! As urla … de dor … as urla de lipsa … mi’as rupe unghiile in propria carne … cand stiu ca in carnea ce am construit’o undeva departe, zace sufletul ce parti din mine a luat ca intreg sa fie! Doare … o DA … doare … sunt om si parca nu in acelasi trup … imi suprim nevoile de trup cu ura ce o am pentru citadela de lut ce ma imbraca … dar sufletul … luala’r dracu de suflet cu ce a ramas din el … cu el ce sa fac?! Nu mi’am dorit decat sa dau parti din el … sau el tot ca astazi sa se nasca unul cu parti lipsa … dar daca partile lipsa au completat un tot, de ce altii se bucura de acel tot ca eu sa ma bucur de nimic? Intrebare egoista in care parca nu imi ajunge sa stiu ca din cand in cand poate gand sunt desi gand sa fie cuiva este cel mai greu de castigat! De ce trupul ce ma imbraca ca accea citadela de lut … ma indeamna sa fiu lut cand nu sunt nici apa si nici pamant … poate doar parte din infinitul albastru de care imi este dor sa il privesc din singurul loc in care un om are dreptul: un varf de munte. As putea sa fac astazi asta … o nu …. chiar acum … dar la ce imi foloseste cand marele albastru nu imi completeaza vederea … cand ochii sunt tristi .. inchisi pe jumatate de neimplinirea ce nu imi aduce decat gandul ca poate maine … o amagire ieftina … o speranta rasfranta printre ruine de gheata … un imperiu daramat pentru a primi macar numele unui colt de lume … dar cand numele imi necunoscut … la ce dracu inca ma uit la acel infinit albastru ce este tulburat de norii ce in joaca lor incearca sa imi ofere un desen ce nu are nici inceput, nici sfarsit si in acelasi timp in nori se va transforma … abur fin ce maine va lua o alta forma in timpul in care ochii mei ce ii privesc, tot ochii de om vor ramane …
Si imi e dor … dor de mine … mine implinit … mine recunoscut ca mine al impliniri din care faceam parte inca atunci cand inca eram mine … sistem de referinta dincolo de berile baute … vorbele spuse … cuvintele desavarsite ce au luat forma norilor ce poate maine nu vor mai fi nori ci intunericul unei noptii eterne in care imi va aparea poate ea … mangaindu’se pe burtica … dar oare, daca ma voi mai intoarce nori vor ramane?
Gand scris … trait in durerea unui interior … ce arde si de ars va arde pana nici cenusa nu va mai ramane …
De azi inainte voi tacea in fata dureri tale, admirand doar demnitatea cu care iti duci iadul ce ti l-ai asumat.
Sa fi tare, sa nu lasi sa te inghita, te rog.
Ramona.
nu comentez pentru ca n-as avea nimic pozitiv de spus. ma rezum doar la o intrebare: ai incercat macar sa te bucuri de partile bune ale vietii tale in loc sa le amplifici atat pe alea urate?