Nu vreau sa scriu nimic … mi s’a terminat de ceva vreme cerneala din calimara ce imi era suflet … dar parca … dracu sa il ia de condei al degetelor … tresare cand altii incearca sa scrie iau eu incerc sa ii ascult. Ok … am zis ca nu am sa mai scriu niciodata si nu o fac nici acum …. Poate doar cuvinte fara logica si sens … dar linie, neliniara a unui timp ce nu este oricum constanta a sa. In minte imi umbla multe ganduri … multe dincolo de cuvintele ce imi sunt mute intr’un interior ce arde … dar ii privesc pe oameni ce ma inconjoara … oameni cu mult suflet ce incearca sa imi imparta din el … amintiri ale copilariei lor … joc al ceia ce sunt azi, refuzand sa nu mai fie maine. Si ei rad … rad pur si simplu … incerc si eu dar oare rasul mai este al meu … un ras ce nu mai este al copilariei de care imi este dor ca s’a terminat ieri inainte sa inceapa azi.
Eu si cu Diana … stam fata in fata … poate suntem singuri ce poarta azi in suflet o suferinta … fara a se vaita … cum ar zice “altii” … zambim si impartasim tacit ce avem … acolo undeva ascuns … aceea suferinta ce poate ne face azi unici in cercul ce ne inconjoara. Ii multumesc Dianei ca imi asculta urletul din gand … caci si eu il au pe al ei … chiar daca il tine pentru ea, dar poate mai tarziu il va pune in randuri si il va impartasi. Zambeste acum si are un zambet frumos … este o femeie foarte frumoasa … desi stralucirea ii lipseste si eu o inteleg. Ii multumesc ca azi ne’a adus aproape … pe toti … ca suntem toti aici … gandim poate fiecare in sine … ceva … dar prezenti … in acelasi timp aici. Ca sa il citez pe Adrian …
… conteaza pana la urma cred ca cea in care poti oferi macar un zambet, chiar daca este una interioara …
Ok … da’l dracului de condei … nu spun nimic … il las sa cada acum … caci altii au cerneala sa scrie ce eu incerc sa mazgalesc doar …
:_)
Sarut’mana, vis alb! 😛