Lovit din plin de ghinioane in ultima vreme (ca sa nu zic blesteme 
) la care a trebuit sa fac fata singur, dupa multe zile de ratacire intre ele si nopti nedormite, cu piedici care mai de care mai ciudate la tot pasul, bataios cum sunt si incapatanat pana la Dumnezeu si inapoi, pot in sfarsit sa zic ca mi’a ajutat si mie Dumnezeu intr’un final sa restabilesc controlul si pe langa faptul ca le’am dat o finalitate multora, parca se intrezare si o oarecare ordine. Nu pot spune ca sunt la capatul lor, au ramas inca destule ce trebuiesc duse la un bun sfarsit, dar faptul ca macar unele au fost rezolvate, poate imi va aduce si mie in sfarsit putina liniste si odihna. Inca sunt in picioare si cred ca asta este cel mai important … nu stiu inca pentru ce si pentru cine … dar macar nu am ramas ca o epava, esuata in marea asta a ciudatului destin. Cu sau fara carma, cu sau fara speranta ca as mai ajunge vreodata la un mal luminos, merg inainte si o fac pentru cei carora le pasa si ma sprijina din umbra sau de departe. Fiecare om are un Waterloo al lui, de care este constient sau nu, de care se teme sau nu, eu stiam ca va veni si vremea mea, dar de temut nu m’am temut niciodata! 
Nu pot spune ca am castigat si nici sperante nu imi fac, insa fiecare batalie castigata, este cat intreg razboiul si incerc sa ma bucur de ea. Ca la final poate ca tot eu voi fi cel invins, conteaza mai putin. Ca am ramas fara generalii ce mi’au promis ca vor fi langa mine pana la capat, doare mult si imi asum, nu am inteles de ce, dar nu intreb … insa un lucru imi este clar, desi sunt epuizat, nu voi alege niciodata compromisul unei Sfanta Elena, pastrand sperante false ca as mai reusi sa ma intorc in glorie de acolo, ci mai degraba aleg sa cad pe campul de batalie cu capul sus, luptand singur impotriva tuturor.
Next level please.