Există o taină în alegerea celor doisprezece apostoli, o taină care scapă logicii omenești. Iisus Hristos nu a ales oameni perfecți. Nu a ales înțelepții vremii, nici pe cei neatinși de slăbiciune. I-a ales pe cei frânți. Pe cei care știau, într-un fel tainic, gustul căderii. Pentru că doar cel care a căzut cu adevărat poate înțelege ce înseamnă să te ridici nu prin sine, ci prin har.
Cei doisprezece nu sunt un cor de sfinți neumbriți
Sunt o adunare de răni vii, aduse înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă nevăzută. Petru, impulsiv și nestatornic, cel care promite și apoi se leapădă. Ioan, ucenicul iubirii, dar încă neîncercat pe deplin de greutatea lumii. Toma, cel ce nu poate crede fără să atingă rana. Iuda Iscarioteanul, pecetea trădării, dar și chipul unei tragedii mai adânci: neputința de a primi iertarea.
Și totuși, dincolo de toate, îi unește o taină mai puternică decât orice virtute
O rană lăuntrică ce nu mai putea fi acoperită de lume. O sete. O neliniște fără odihnă. Ei nu L-au urmat pe Hristos pentru că erau curajoși. L-au urmat pentru că nu mai aveau unde să se întoarcă. Lumea a numit aceasta curaj. Dar în adânc era o strigare mută: disperare. Disperarea aceea care nu mai caută sprijin în cele trecătoare. Disperarea care nu mai negociază, care nu mai cântărește. Ea se aruncă. Care rostește, chiar fără cuvinte:
„Ori Adevărul, ori nimic.”
Este hotarul unde omul se pierde pe sine în toate cele mincinoase și rămâne gol înaintea lui Dumnezeu
Și în acest gol, chemarea lui Hristos nu mai este o alegere, devine suflare
Nu mai este drum între altele, rămâne singura cale de a fi. Cei doisprezece au lăsat toate nu pentru că erau eroi. Doar pentru că toate deveniseră deșertăciune. Plasele, birurile, viața lor de fiecare zi, toate se goliseră de sens. Și atunci, în acest pustiu lăuntric, a răsunat glasul care nu promite odihnă lumească.
Promitea Cruce
Nu promite tihnă. Promitea Adevăr, nu promite viață ușoară, însăși viață veșnică. Schimbarea lor nu începe la chemare. Începe la zdrobire. În clipa în care fiecare se vede pe sine în adevărul său. Petru, plângând amar după lepădare, ca o pocăință ce spală întunericul. Toma, zdrobit de necredința sa, dar chemat să atingă Lumina. Ioan, rămânând sub Cruce, învățând că iubirea nu este doar foc, e insăși răstignirea. Și Iuda… pierzându-se nu doar prin trădare, mai ales prin închiderea în neiertare.
Aici se deschide taina cea mare: între două feluri de disperare.
Una care te aruncă în brațele lui Dumnezeu, și una care te închide în tine până la pierzare. Cei unsprezece au căzut, dar au rămas deschiși. Iuda a căzut și s-a închis. Și poate că aici este hotarul: nu păcatul desparte pe veci. Desparte refuzul de a mai crede în iubire. După Învierea lui Hristos, acești oameni nu devin fără de prihană, dar devin vii. Nu mai sunt robi fricii, căci au trecut prin ea. Nu mai sunt ținuți de moarte, căci au văzut că nu ea are cuvântul din urmă.
Curajul lor nu este lipsa fricii, este biruința asupra ei
Nu este putere omenească, devine rodul întâlnirii cu Adevărul care nu mai poate fi tăgăduit. De aceea merg până la capăt. Nu pentru slavă, nu pentru nume, pentru că au văzut. Și cel ce a văzut nu mai poate nega fără să se piardă pe sine. Cei doisprezece apostoli rămân mărturie vie că Dumnezeu nu caută desăvârșirea omenească. El caută inimi reale. Inimi zdrobite, dar deschise. Oameni ajunși la capătul lor, care, în acel capăt, au rostit cu teamă sau cu foc, un „Da”.
Pentru că, de multe ori, credința nu se naște din lumină
Ea se naște din întunericul în care nu mai există altă ieșire decât Adevărul.
Domnul să vă miluiască.
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.