Comunismul în România: Între nostalgii romantizate și realitate istorică

Deși au trecut 37 de ani de la lovitura de stat din 1989, însoțită de componenta sa de revoltă populară, comunismul ar fi trebuit să fie privit ca o perioadă istorică din care România să fi învățat o lecție importantă. Cu toate acestea, subiectul revine periodic, ca un blestem de care România pare departe de a se vindeca. Și, într-un fel, este de înțeles, pe bună dreptate, atâta vreme cât nu s-a discutat niciodată serios despre ororile comunismului, iar cei vinovați pentru crimele din închisorile comuniste sau pentru moartea celor câteva mii de români care au ieșit în stradă în 1989, sătui de foame, frig și lipsa drepturilor și libertăților individuale, nu au fost pedepsiți.

Comunismul între nostalgie romantizată și realitate istorică

Pentru a înțelege mai bine comunismul din România, acesta trebuie analizat atât din perspectiva nostalgicilor, cât și din cea a realităților istorice. Nostalgicii, care au trăit în acele vremuri, trebuie înțeleși în contextul social și economic al României postbelice. Pentru mulți, comunismul a însemnat o ieșire din sărăcia satelor, alfabetizare și mutarea la oraș, unde era nevoie de mână de lucru pentru industrializarea forțată începută după război. Din punct de vedere istoric, comunismul în România a cunoscut două mari perioade distincte, unii fiind de părere că au existat chiar trei asemenea perioade.

Comunismul în România între 1947 și 1965

Această perioadă din istoria României a fost marcată de transformări profunde, impunerea unui regim totalitar și alinierea la modelul sovietic, urmată de o treptată distanțare de URSS sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Comuniștii au ajuns la putere în 1947, în urma abdicării forțate a Regelui Mihai (30 decembrie) și proclamării Republicii Populare Române, moment care marchează instaurarea oficială a regimului comunist, sub influența Uniunii Sovietice. România a devenit astfel parte a blocului sovietic, Partidul Comunist Român (PCR) consolidându-și puterea prin eliminarea opoziției politice. Partidele istorice, în special PNȚ și PNL, au fost desființate sau marginalizate, deși, în tentativa de a se salva, au contribuit la lovitura de stat prin forțarea abdicării Regelui Mihai, in munti find organizate primele forme de rezistenta anticomunista.

Naționalizarea și colectivizarea din perioada 1948-1962

După preluarea puterii de către comuniști, în 1948 are loc naționalizarea principalelor mijloace de producție (industrie, bănci, comerț). Perioada cea mai neagră din istoria modernă a României începe în 1949 și continuă până în 1962, odată cu colectivizarea agriculturii, forțată și însoțită de represalii dure împotriva țăranilor care se opuneau. Procesul s-a încheiat oficial în 1962, România devenind una dintre puținele țări din blocul estic cu agricultura aproape integral colectivizată. Țăranii care refuzau să se alăture gospodăriilor colective erau etichetați „chiaburi” și supuși persecuțiilor, mulți murind în lagărele de muncă forțată și închisorile comuniste, alături de elita intelectuală a României. Regimul a instituit un sistem de teroare prin Securitate, poliția politică. Mii de oameni (politicieni, intelectuali, țărani, clerici) au fost arestați, condamnați sau trimiși în lagăre de muncă, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră. Procese politice regizate, precum cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu (executat în 1954), au eliminat orice disidență din interiorul PCR.

https://www.youtube.com/watch?v=n39sMU_Gh98

Industrializarea forțată

România a adoptat modelul sovietic de industrializare rapidă, cu accent pe industria grea (siderurgie, mașini, chimie). Proiecte majore, precum combinatul siderurgic de la Galați, au fost lansate, dar au implicat costuri sociale mari, precum condiții grele de muncă și urbanizare forțată. În mare parte, această industrializare forțată a fost necesară pentru ca România să fie exploatată de URSS prin prelucrarea materiilor prime cu mână de lucru forțată sau ieftină, prin intermediul SOVROM-urilor, care au servit interesele URSS timp de aproape 20 de ani, sub pretextul acoperirii „datoriilor de război”.

Propaganda și controlul cultural

După preluarea puterii, PCR a impus cenzura, controlând direct educația, cultura și mass-media, promovând ideologia marxist-leninistă. Intelectualii nealiniați au fost marginalizați, iar realismul socialist a dominat literatura și artele. Dacă ne uităm la ce trăim astăzi, s-ar putea ca mulți cu ochii deschiși să observe similitudini, mai mari sau mai mici, cu un neocomunism european care pare impus pe tăcute.

Relațiile României socialiste cu URSS

Până la mijlocul anilor ’50, România a fost strâns dependentă de Moscova, cu trupe sovietice staționate pe teritoriu și consilieri sovietici în administrație. După 1958, Gheorghiu-Dej a inițiat o politică de emancipare treptată față de URSS, culminând cu retragerea trupelor sovietice (1958) și Declarația din aprilie 1964, care afirma independența politicii externe a României.Figurile centrale ale acelor vremuri au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (lider al PCR, 1947–1965) și Ana Pauker, care a reprezentat facțiunea „moscovită” a PCR. Aceștia au dominat inițial partidul, dar au fost marginalizați de Dej în anii ’50, odată ce acesta, alături de tânărul Nicolae Ceaușescu, a devenit promotor al unui comunism național-comunist. Efectele acestei linii s-au văzut mai ales după 1960, când influența sovietică directă a fost aproape eliminată prin îndepărtarea facțiunii „moscovite”, punându-se bazele unei relative independențe față de liniile politice dictate de la Moscova. Astfel, perioada 1947–1965 a fost una de consolidare a comunismului în România, caracterizată prin represiune, transformări economice forțate și aliniere inițială la URSS, urmată de o emancipare parțială. Regimul din această perioadă a schimbat radical societatea, dar cu costuri sociale și umane imense.

Comunismul în România între 1965 și 1989

Perioada 1965–1989, marcată de conducerea lui Nicolae Ceaușescu, survenită după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, reprezintă o etapă distinctă în istoria comunismului românesc, caracterizată de național-comunism, cultul personalității, politici economice centralizate și represiune intensă, culminând cu prăbușirea regimului în urma Revoluției din 1989. Această perioadă reflectă atât continuitatea modelului totalitar instaurat după 1947, cât și particularități specifice generate de personalitatea și deciziile lui Ceaușescu, care a desființat SOVROM-urile și a dezvoltat industria orientată spre o economie națională centralizată.

Contextul politic și ascensiunea lui Ceaușescu

În 1965, Nicolae Ceaușescu devine secretar general al Partidului Comunist Român (PCR) după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inițial, Ceaușescu adoptă o imagine de reformator, promovând o liberalizare limitată în cultură și politică externă, ceea ce generează un anumit capital de popularitate. Totuși, această liberalizare se dovedește efemeră, fiind înlocuită rapid de un regim autoritar centrat pe cultul personalității și controlul total al societății prin mâna forte a Securității, care a folosit metode ceva mai blânde decât în perioada lui Dej.

Național-comunismul și politica externă

Ceaușescu continuă politica de distanțare față de Uniunea Sovietică, inițiată de predecesorul său, promovând un național-comunism care subliniază independența României în cadrul blocului estic. Un moment semnificativ este condamnarea publică a invaziei Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968), care consolidează imaginea României ca stat „rebel” în lagărul socialist. România stabilește relații diplomatice cu state occidentale, precum Statele Unite și Franța, și cu țări din Lumea a Treia, poziționându-se ca mediator internațional. Cu toate acestea, în anii 1980, izolarea internațională crește din cauza deteriorării situației economice interne și a încălcărilor drepturilor omului.

Cultul personalității

Un element definitoriu al perioadei este cultul personalității dezvoltat în jurul lui Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena. Propaganda oficială îi portretizează drept lideri infailibili, Ceaușescu fiind numit „Conducătorul” sau „Geniul Carpaților”, iar Elena promovată ca „savantă de renume mondial”. Mass-media, educația și cultura sunt instrumentalizate pentru a susține această imagine, iar membrii familiei Ceaușescu ocupă poziții-cheie în stat, ceea ce generează tensiuni chiar în interiorul PCR.

Represiunea și controlul social

Regimul Ceaușescu se bazează pe o represiune sistematică, coordonată de Securitate, poliția politică. Orice formă de disidență este înăbușită, iar intelectuali precum Paul Goma sau Doina Cornea sunt supuși persecuțiilor. Cenzura strictă limitează accesul la informații externe, iar educația și cultura sunt subordonate ideologiei comuniste. Politica pronatalistă, inițiată prin Decretul 770 (1966), interzice avorturile și promovează creșterea natalității, având consecințe sociale dramatice, inclusiv supraaglomerarea orfelinatelor și creșterea mortalității materne.

Politicile economice și criza anilor 1980

Considerată impropriu de unii ca cea de-a treia perioadă a comunismului din România, anii ’80 reprezintă sfârșitul perioadei de relaxare și deschidere către țările vestice. Economia României în această perioadă este marcată de continuarea industrializării forțate pe modelul sovietic al anilor precedenți. Proiecte de anvergură, precum combinatul siderurgic de la Galați sau Casa Poporului, sunt finanțate prin împrumuturi externe, generând o creștere economică aparentă în anii 1970. Totuși, decizia lui Ceaușescu de a rambursa rapid datoria externă în anii 1980, prin exportul masiv al produselor agricole și industriale, conduce la o criză economică profundă. Raționalizarea alimentelor, energiei electrice, gazelor și carburanților devine o practică uzuală, iar populația se confruntă cu penurie severă și condiții de viață precare. Proiectele megalomane, precum sistematizarea satelor și construcția Casei Poporului, agravează situația, deturnând resursele de la nevoile de bază ale cetățenilor, care se confruntă cu lipsuri tot mai mari, de la alimente de bază la necesități minime pentru confort, inclusiv gaze, curent, benzină și chiar apă, toate fiind raționalizate.

Revoluția din 1989 și sfârșitul comunismului în România

Pornind de la o lovitură de stat pusă la cale de forțe externe în colaborare cu oameni care au trădat regimul, pe fondul nemulțumirii populare alimentate de sărăcie, lipsuri și represiune, situația atinge apogeul în decembrie 1989. Revoluția începe la Timișoara, declanșată de tentativa de evacuare a pastorului László Tőkés, și se extinde rapid în alte orașe, inclusiv București. Pe 21 decembrie, un miting eșuat al lui Ceaușescu în capitală marchează pierderea controlului asupra maselor printr-o diversiune pusă la cale de propriile servicii de securitate. Pe 22 decembrie, Ceaușescu și Elena fug din București, dar sunt capturați. După un proces sumar, cei doi sunt executați pe 25 decembrie 1989. Căderea regimului comunist deschide calea tranziției spre democrație, deși aceasta este marcată de provocări semnificative.

De ce mai vorbim și azi de comunism și de ce este folosită periodic sperietoarea comunistă

Amintirile din comunism sunt încă vii în societatea din România, deoarece țara se află la doar 37 de ani de la căderea brutală a unui regim care, pentru mulți, a fost benefic, scoțându-i din sărăcia satelor și emancipându-i ca orășeni. Acești oameni pot fi greu de înțeles pentru unii, însă, pentru mulți, perioada comunistă, cu toate aspectele ei negative, a adus și lucruri bune. De exemplu, gradul de alfabetizare, care era de maximum 30% la preluarea puterii de către comuniști, a ajuns la 99% în 1989 la nivel național. De asemenea, în acea perioadă, familiile tinere beneficiau de sprijin și ajutor direct de la stat, de la prime și până la asigurarea unei locuințe, ceea ce a dus la situația actuală, în care 90% din familiile din România dețin o locuință proprie. Din punct de vedere economic, deși după 1989 s-a propagat ideea manipulatoare că industria României era una de „fier vechi”, față de momentul preluării puterii de către comuniști, când 90% din țară era agrară și practica agricultura de subzistență, în 1989 România era o țară industrializată, inclusiv în cele mai îndepărtate cătune, devenind un producător industrial în multe domenii de vârf ale acelor vremuri. Deși economia planificată nu a fost cea mai bună alegere, ba dimpotrivă, în multe cazuri, aceasta ar fi putut fi restructurată și aliniată la o economie de piață, așa cum au făcut alte țări din fostul bloc comunist. În România, însă, acest lucru nu s-a întâmplat, țara fiind ruinată de foști membri ai elitei comuniste și securiști care au pus mâna pe economie și au distrus-o. Aceștia, împreună cu urmașii lor, continuă să facă același lucru și astăzi, folosind periodic „sperietoarea comunistă” pentru a-și acoperi trădarea practicată de 37 de ani, mai exact de când au dat lovitura de stat și l-au asasinat pe Ceaușescu pentru a-și însuși țara pe persoană fizică, Ducându-ne astăzi forțat pe drumul unui neocomunism de tip european, care, în esență, nu este departe de cel pe care îl credeam lăsat în negura timpurilor de tristă amintire.