Diplomația ca scandalul de la birt

Problema României nu este că nu mai are diplomați. Problema României este că începe să uite ce înseamnă diplomația. Diplomația nu începe la Ministerul Afacerilor Externe și nici în saloanele ambasadelor. Diplomația începe în felul în care o națiune își înțelege locul în lume, interesele și viitorul. Începe în capacitatea unui stat de a privi dincolo de următoarele alegeri și de a construi pentru următoarele generații.

În trecut, statele își formau diplomații ca pe niște instrumente strategice

Oamenii aceia studiau istorie, geografie, limbi străine, religii, mentalități și civilizații. Învățau să citească printre rânduri și să vorbească puțin. Cel mai important este că învățau când să tacă. Și doar să asculte. Învățau că un cuvânt rostit la momentul nepotrivit poate provoca mai multe pagube decât o divizie pierdută pe front. Astăzi, în România, am ajuns să confundăm diplomația cu fidelitatea politică. Funcțiile au rămas. Titlurile au rămas. Instituțiile au rămas. Dar meșteșugul pare că s-a pierdut. Total. Nu mai trimitem în lume oameni care cunosc lumea. Trimitem oameni care cunosc partidul. Și interesele de grup.

Nu mai promovăm caractere capabile să petreacă ore întregi la masa negocierilor fără să ridice tonul

Promovăm oameni care rezistă câteva minute într-un studio de televiziune. Și li se pare suficient. Normal. Asta nu e diplomație. Asta e scandalul de birt. Nu mai căutăm profesioniști care înțeleg interesele României peste douăzeci de ani. Căutăm oameni care înțeleg interesele electorale peste două săptămâni. Aici este ruptura. Diplomația autentică este o investiție în viitor. Politica românească a devenit, de prea multe ori, o investiție în prezentul imediat. Iar această ruptură este cu atât mai dureroasă cu cât România nu a fost niciodată o țară lipsită de diplomați valoroși.

Am avut generații de oameni care au înțeles că influența unui stat nu se măsoară doar în tancuri, avioane sau bani

Se măsoară și în credibilitate, prestigiu și capacitatea de a fi ascultat atunci când ceilalți nu se mai înțeleg între ei. Mai ales atunci. Pentru că un stat mic, așezat la intersecție de imperii, devine relevant în medierea celor grei. România a avut cândva școli diplomatice respectate. A avut oameni de stat care vorbeau limbi străine impecabil, care erau primiți cu respect în capitale importante și care înțelegeau că interesul național nu este un slogan electoral. Interesul național, real, trebuie să devină o construcție permanentă. Pe termen lung, și uneori, în funcție de mișcările apărute, pe termen mediu.

Printre aceștia s-a numărat și marele diplomat și academician român Mircea Malița

Unul dintre puținii oameni care au încercat să privească România prin prisma deceniilor, nu a lunilor. Pentru profesorul Malița, diplomația nu era o succesiune de reacții nervoase la evenimentele zilei. Era o știință a anticipării. O artă a construirii viitorului. Un joc de șah ce durează în timp. El vorbea despre necesitatea gândirii strategice, despre obligația elitelor de a proiecta țara înainte de a o administra și despre pericolul improvizației permanente. Privind în urmă, este greu să nu observăm cât de puțin din această viziune a supraviețuit în ultimii treizeci și cinci de ani. Pentru că nu s-a vrut, pentru că poate nu s-a dorit, sau mai rău, pentru că distrugerea diplomației românești a fost intenționată.

România postcomunistă a schimbat guverne, partide, președinți și doctrine

Dar rareori a reușit să formuleze un proiect strategic coerent care să traverseze ciclurile electorale. Toate statele serioase au obsesiile lor istorice. Francezii au prestigiul. Britanicii au echilibrul de putere. Turcii au influența regională. Rușii au securitatea strategică. Chinezii au continuitatea civilizațională. Americanii au ca intenție, dorință și capabilitate militară de a stăpâni politic și economic tot ce li se pare relevant ca resursă. Israelienii au ca proiect pe termen lung, Marele Israel.

Care este obsesia strategică a României?

Care este obiectivul care rămâne neschimbat indiferent cine câștigă alegerile? Care este proiectul național care traversează guvernele și generațiile? Nu știe nimeni. Iar atunci când nu știi unde vrei să ajungi, orice drum pare bun și orice scandal pare important. Poate cea mai bună dovadă a declinului nostru diplomatic este pierderea unor poziții pe care le aveam cândva și pe care astăzi nici măcar nu mai încercăm să le recuperăm. De ce? Găsiți pe cineva să vă răspundă. Din „surse oficiale”. Că tot le place lor sintagma asta nefericită.

Au existat perioade în care România era privită ca un interlocutor credibil în Orientul Mijlociu

Bucureștiul reușea să vorbească și cu unii, și cu ceilalți. România putea menține canale de comunicare deschise acolo unde alții ridicaseră deja ziduri. Reușea să-i așeze pe toți: prieteni sau „dușmani” la aceeași masă. Nu era vorba despre putere militară. Nu era vorba despre bogăție. Era vorba despre încredere. Despre capabilitatea rară a diplomaților români de a găsi numitorul comun ce putea aduce pacea pe masă din nou. Era vorba despre reputația unei diplomații care știa să asculte înainte să vorbească și să negocieze înainte să amenințe.

Astăzi, în marile dosare ale Orientului Mijlociu, România aproape că nu mai există

Nu mai este mediator. Nu mai este facilitator. Nu mai este actor. Este, cel mult, spectator. Dar unul care nu înțelege nimic din ce se întâmplă. Iar aceasta poate fi una dintre cele mai amare pierderi ale ultimelor decenii. Pentru că influența diplomatică, odată pierdută, se reconstruiește infinit mai greu decât o autostradă, o fabrică sau o bază militară. Marile puteri nu sunt respectate pentru că sunt iubite. Sunt respectate pentru că sunt previzibile. Prietenii lor știu la ce să se aștepte. Adversarii lor știu la ce să se aștepte. Partenerii lor știu la ce să se aștepte.

În schimb, România pare uneori incapabilă să vorbească printr-o singură voce

Nu pentru că ar avea o strategie sofisticată și greu de descifrat. Doar pentru că de multe ori pare că nu există suficientă coordonare, suficientă continuitate și suficientă memorie instituțională. Iar o țară care nu poate vorbi cu o singură voce în exterior ajunge, inevitabil, să fie vorbită de alții. Poate că acesta este cel mai trist adevăr despre diplomația românească de astăzi. Nu lipsa de resurse. Nu lipsa de aliați. Nu lipsa de oportunități. Lipsa de viziune. Pentru că diplomația nu moare atunci când pierzi o negociere. Nu moare atunci când greșești o declarație. Nu moare nici măcar atunci când pierzi influență. Diplomația moare în clipa în care încetezi să mai gândești strategic și începi să reacționezi exclusiv emoțional. Moare atunci când statul încetează să privească înainte. Moare atunci când memoria este înlocuită de improvizație. Iar o națiune care își pierde memoria diplomatică riscă să descopere, prea târziu, că lumea nu îi mai cere părerea nu pentru că nu are dreptate. Pentru că nu o mai consideră relevantă.

Concluzie

Ideea că România a trecut de la statutul de interlocutor respectat la cel de spectator este o imagine care ne dovedește că diplomația la ora actuală are puterea unui scandal într-un birt, când toți s-au amețit, dar vor cu orice preț să rupă scaunele ca să vină miliția și lăutarii. Cei ce-și spun diplomați sunt deja acolo. Ieftini și cu machiajul curs și întins pe fețele obosite și cu firele la ciorapi duse.

Trist, dar adevărat! Dezastruos de real. Pentru viitorul acestui loc, numit România.