Asumarea infrangeri

Poate ca este cea mai dureroasa acceptare dintre toate pentru un luptator incapatanat pana la nesabuinta, care nu intelege ca toti avem limite, iar limita nu inseamna NO LIMIT! Care nu pricepe in ruptul capului ca poate veni ziua in care inca in picioare, trebuie sa recunoasca atunci cand se priveste ca … NU MAI POATE! … iar faptul ca este inca in picioare … nu trebuie sa il convinga ca mai poate lupta … pentru ca ce a mai ramas nu este decat o ruina ce nu mai poate face nimic nici macar pentru el insusi. Nu va cere ajutorul nimanui ca nu stie sa o faca, nu se va plange, ca i’a urat mereu pe cei ce o fac, nu va accepta rolul de povara pentru cineva si nici nu va sti cum este sa faca cineva ceva pentru el, pentru ca mereu le’a facut el primul. Sa nu va mirati, daca va numarati printre acesti oameni, ca atunci cand nu mai puteti, cei pentru care v’ati dedicat nu vor face nimic pentru voi, de vina tot voi sunteti! Voi i’ati invatat asa, voi ati fost cei care au facut mereu totul si tot de la voi se asteapta. Nu vor accepta ca ati cazut si nici ca nu mai puteti face ceva, vor intelege asta din partea voastra nu ca si neputinta ci ca rautate sau orice altceva, dar in nici un caz ca ati atins limitele, la fel cum nici voi nu o faceti! 😉 Ai sa te trezesti singur printre ruine, strigand doar la cer, urandu’l ca te’a facut din lut, urandu’te ca esti din lut, ca tot ce ai incercat sa faci te’a depasit si poate ca uneori era bine sa ii mai lasi si pe altii sa faca atunci cand simteai ca nu mai poti. Treptat tot ce ai incercat sa faci bine (cum ai crezut la acel moment) se va intoarce impotriva ta si mai ales atunci cand nu mai poti sa faci nimic … paralizat fiind de propriul tau eu … de neputinta acceptari ca ai limite … ai vrea sa ceri atunci ajutorul … dar nu o faci de teama de a nu fi inteles … nu ca nu mai poti … ci ca patetic. Iti este teama sa fi confundat cu ei, cum ai fost confundat de multe ori si in alte feluri de a fi, ca oricum tu a trebuit sa tragi pacatele altora, pentru ca in definitiv si la urma urmei, doar tu le puteai duce, iar cum cel de sus are umor, ti’a dat cu o mana si ti’a luat cu 10, oferindu’ti doar iluzia ca intr’o zi, daca vei lupta in continuare ai sa te si bucuri de roade. Nu vor fi … decat poame acre ce iti vor strepezi dintii, cei pentru care ai luptat si le’ai dat din tine te vor abandona treptat, pentru ca in vremea in care i’ai crescut puternici, tu ai devenit din ce in ce mai slab, dand din tine pana si ultima farama, fara a te gandi ca atunci cand va veni vremea sa faci ceva si pentru tine nu mai ai din ce, iar cei ce ar fi trebuit sa faca asa cum ai facut si tu candva, vor alege sa faca ce i’ai invatat sa faca: SA FIE PUTERNICI SI SA LUPTE DOAR PENTRU EI! Iar ei asta vor face, la randul lor avand poate lupta pentru altii, unde se vor dedica cu tot ce au luat de la tine, cum au facut mereu. Trist este ca nici ei poate nu inteleg cum nici tu nu ai inteles, ca tot ca tine vor ajunge, cand le va veni vremea, sau poate ca le’a venit dar inca mai au sperante ca poate vor schimba ceva.

Te’ar bucura … macar gandul ca poate nu vor deveni victime cum esti tu acum, caci traim oricum intr’o lume de pradatori in care doar cei puternici supravietuiesc, iar cei slabi sunt abandonati in propria lor mizerie … dar nu poti sa iti anulezi durerea asumarii faptului ca te numeri printre cei slabi acum. Nici dracului nu o sa ii mai pese de tine, pentru ca in final tu ai fost prima lor victorie, iar mitul super’omului cu care te’au catalogat, va continua sa le dea increderea ca nu mai ai nevoie de ei, ca te vei ridica oricum singur din nou, ca ei nu au contat oricum pentru tine si ca defapt ei au fost victime ale tale … desi azi ce sunt … sunt perfectionarea pradatorului ce tu nu ai putut niciodata sa fi, pentru ca secretul puterii sta in ignoranta si nu in dedicatie! Dedicatia te face pe tine victima, cei care stiu ca o au nu mai lupta pentru a o obtine, ignoranta te face pe tine pradator, caci cei pe care ignori mereu vor incerca sa iti castige atentia, intorcandu’se mereu de unde au plecat, pastrand o speranta ca totusi poate intr’o zi vor reusi sa iti demonstreze, ce oricum nu te intereseaza, dar ii tine pe ei in iluzia ca vor reusi … vreodata!

Le’am dat dreptate celor care spuneau candva ca aici voi ajunge daca nu ma potolesc si nu incerc sa fac ceva si pentru mine, lasandu’i pe altii sa faca pentru ei, pentru ca intr’o zi, cand voi avea si eu nevoie de o mangaiere sau sprijin nu am sa le mai primesc si singur voi ramane sa ma lupt cu egoistul din mine ce a nu a fost niciodata multumit ca nu i’am ascultat vocea, le dau dreptate si acum … dar nu pot sa spun ca regret ceva! Nu vreau mila de la nimeni caci mila le este slabiciune si victime vor deveni cuiva ce va exploata asta (nu este cazul meu), nu vreau compasiunea nimanui, nu vreau sa ma incurajeze nimeni … caci nu are ce sa imi zica … nu vreau sa imi dea nimeni sperante false, caci nu este nimeni langa mine si nimeni nu s’ar sacrifica sa ma ridice … lucru ce nu il condamn, avand in vedere ca traim intr’o lume de oameni singuri si egoisti, ce lupta doar pentru ei si in final pe ei se aleg … deci nu are de ce sa o faca cineva. Sunt mandru si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu am cazut inainte de a fi abandonat, ca am luptat cat am putut sa raman in picioare pana acel abandon inevitabil se producea si poate de aceia cumva i’am grabit realizarea. Nu as fi vrut sa cad inainte, pentru ca ma alegeam cu durerea ca nu am rezistat pana la capat. Decat fantoma ce isi vinde iluzii ca ar mai conta, ca viata merge inainte, ca poate trai si cu sufletul anulat, ca un rasarit de soare il mai poate vedea si altfel decat cu straluciri de chihlimbar … mai bine … imi asum ca … desi …

Nu am crezut niciodata ca voi recunoaste asta, a venit vremea sa o fac …

MA RECUNOSC INFRANT! si ii felicit pe cei care au reusit asta!