Știu! Lumea e preocupată de politică! Îmi permit să nu, azi sunt ma preocupă viața! Mă uit uneori la ecranele acestea mici și am senzația că privesc o lume care se construiește singură din fragmente de emoții. Nu mai știu dacă noi oamenii trăim și apoi postăm sau postăm ca să putem înțelege că am trăit.
În câteva minute de derulare văd tot
Râs, revoltă, reușite, disperări ambalate frumos, certitudini absolute, rugăminți nerostite, fericiri strălucitoare și oboseală care nuse mai ascunde complet, dar nici nu se mai recunoaște pe nume. Și mă surprind observând un lucru ciudat: aproape nimeni nu mai spune direct „așa sunt”. Se spune „așa ar trebui să fiu văzut”. Tristețea a devenit uneori ironie. Durerea a devenit uneori mesaj. Nevoia de iubire a devenit uneori demonstrație de independență și mult cinism.
Și nu judec asta. O înțeleg. Cred că este o formă de protecție.
Pentru că a fi văzut exact așa cum ești pare, în lumea asta, un risc. Ca și cum sinceritatea completă ar expune ceva ce nu mai poate fi controlat. Dar în toată această construcție de imagini și reacții, simt uneori că lipsește ceva foarte simplu și foarte greu în același timp: continuitatea omului. Nu viața ca spectacol, ci viața ca respirație. Fără martori. Fără confirmare. Și apoi observ altceva, poate și mai tulburător: timpul nu mai are liniște.
La orice oră din zi sau din noapte, oamenii sunt acolo
Online. Prezenți într-un spațiu care nu doarme niciodată. Și mă întreb, fără să găsesc un răspuns clar: de ce nu dorm? De ce nu se opresc? Ce anume îi ține în această formă de veghe continuă? Poate nu mai este vorba doar de comunicare, ci de o teamă de a lipsi. De a nu mai fi „în flux”. De parcă absența din ecran ar însemna absența din lume. Mă mai lovește o imagine simplă, aproape banală: doi oameni stau la aceeași masă și vorbesc, dar unul verifică constant notificările. Privirea i se rupe în bucăți. Jumătate este acolo, jumătate este în altă parte.
Și mă întreb, fără ironie, fără superioritate
Ce anume îi spune acel telefon despre viață pe care omul din fața lui nu i-o mai poate spune?
Este asta încă trăire sau doar reflexul de a nu pierde ceva ce nici măcar nu știm dacă ne aparține? Poate că nu suntem dependenți de tehnologie în sine, ci de sentimentul că undeva, în altă parte, se întâmplă mereu ceva mai important decât clipa în care suntem. Și atunci încep să înțeleg ceva mai adânc, mai tăcut: nu e doar o lume conectată, ci o lume care și-a pierdut răbdarea de a fi prezentă în sine. Și poate că aici se ascunde toată tensiunea vremurilor pe care le trăim. Nu în lipsa informației, nu în lipsa comunicării, ci în lipsa liniștii dintre ele. În spațiul acela în care omul ar putea să se audă pe sine fără zgomotul celorlalți.
Pentru că, în absența acestei liniști, totul devine reacție
Viața devine reacție. Emoția devine reacție. Chiar și gândul devine reacție la alt gând, văzut pe un ecran. Și atunci mă întreb dacă nu cumva adevărata criză a prezentului nu este una de tehnologie, ci una de prezență. Nu mai știm să stăm în locul în care suntem fără să căutăm alt loc în același timp. Nu mai știm să fim singuri fără să simțim că lipsim de undeva. Nu mai știm să trăim o clipă fără să o traducem imediat în imagine.
Și totuși… dincolo de toate aceste straturi, cred că omul rămâne același. Doar acoperit de mai mult zgomot decât înainte.
Poate că nu e nevoie să ne întoarcem la o lume fără ecrane
Poate e nevoie să ne întoarcem la un mod de a fi în care ecranul nu mai ocupă locul conștiinței. Undeva, în tot acest flux continuu, încă există un punct de tăcere în fiecare om. Un loc care nu postează, nureacționează, nu se compară. Doar există. Și poate că adevărata întrebare nu este cum ieșim din lume, ci cum revenim acolo unde suntem deja, fără să ne pierdem pe drum.
Există, totuși, un lucru care mă frapează și mai mult
Sunt oameni care au curajul să scrie despre ei înșiși. Despre cum se văd, despre cum se simt, despre neajunsuri, despre dureri, despre căderi și ridicări. Despre viața lor reală, cu tot ce are ea luminos și greu. Și, paradoxal, acești oameni sunt adesea apreciați. Sunt ascultați. Sunt respectați pentru curajul lor de a fi autentici. Dar foarte puțini îi urmează. Se admiră sinceritatea, dar se evită expunerea ei. Și când întrebi de ce, apare aceeași justificare: „nu mă expun”.
Dar ce anume expui, de fapt?
Nu ești deja tu acela care trăiește, care simte, care cade, care se ridică? Autenticitatea nu este un risc inventat. Este singura formă de prezență reală pe care o avem. Și nu cred că are legătură cu genul, cu rolul social sau cu imaginea. Are legătură doar cu asumarea faptului că ești un om, nu o variantă editată a unui om. Și poate că, dincolo de toate filtrele, de toate vocile, de toate rolurile pe care le jucăm conștient sau nu, rămâne același adevăr simplu și greu de rostit: nu suntem ceea ce arătăm, nici ceea ce ascundem, ci ceea ce avem curajul să nu mai negăm în noi înșine!
Acolo începe sufletul
Și tot acolo începe și liniștea.
Descoperă mai multe la IceWorld|DeuteriumCore
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.