Carpe diem

Pe la noi anii ’80 au venit cam prin anii ’90, dar chiar și așa, cu ceva întârziere și cu toate nenorocirile din „tranziție”, anii ăia au fost cei mai miști ani pe care unii dintre noi au avut norocul să-i trăiască.

Nu era vorba de cât de bogați eram

Ci de cât de liberi ne simțeam și cât de tare ne bucuram de asta.Azi mă uit cu o tristețe sinceră la tineri, care sunt sclavi ai unui sistem care i-a vrut exact așa. Un sistem gri și trist, în care viața lor e mai mult virtuală decât reală, unde culorile lipsesc, iar originalitatea individuală la fel.

Pentru că, da, și noi urmam atunci niște trenduri

Dar fiecare încerca să pună ceva original în trendul ăla, ceva care să ne definească cumva ca indivizi. Au fost vremuri mișto și nu o spun neapărat cu nostalgie, ci mai mult cu regretul că tinerii de azi au fost transformați într-o masă tot mai amorfă și tristă, în care bucuria de a trăi momentul le-a fost înlocuită cu nenorocitul obicei de a trăi viața altora și de a uita aproape complet să o trăiască pe a lor. Tot ce contează e imaginea – una care, de cele mai multe ori, e tristă dincolo de ecrane.

Trăiți, bă, copii, trăiți, că viața e scurtă și o să va treziți că noi azi, uitându’ne la poze, dar măcar ale noastre sunt color!