„De vorba” cu Paler

Mi’am luat singur libertatea ca astazi sa nu ma conformez zilei ce a inceput cu stropi de ploaie … am zis pass … la ceia ce mi’se impunea a face astazi … asumandu’mi cu zambetul pe buze … lipsa mea din locurile unde trebuia sa fiu … consecinte … sau orice altceva … nu pentru ca vreau sa par altfel … ci pentru ca … pur si simplu asta am vrut … asta mi’am dorit … asta am facut. Celularul zace pe undeva abandonat … si nici nu ma intereseaza pe unde … pentru ca oricum … daca ar suna … nu ar face decat sa imi tulbure linistea … neaducandu’mi nici o veste buna …

Si a nins peste munt(icul) meu de suflet …

… dar inca nu a nins peste mine …

Am deschis din nou una din cartile regretatului Octavian Paler, poate cea mai frumoasa dintre ele … in randurile careia … imi regasesc atat indentitatea cat mai ales amintirea unor trairi … nu aveam nevoie sa citesc trairile altora pentru a imi imagina ca sunt si ale mele … si nici sa imi aduc aminte de ale mele, ca le’as fi uitat sau negat, sau regretat (va veni si ziua memoriilor mele, dar nu azi) … poate aveam doar nevoia unei confirmari … ca au trait si altii ca mine pe pamantul asta … ce si’au urmat sufletul … dincolo de rigorile stupide ale constintei sau regulilor impuse … si s’au ales cu nemurirea … scrisa in randuri … si nu doar nume uitate, scrise pe cruci.

Astazi am sa citez doar decalogul sau personal … dupa care s’a ghidat in viata …

• Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
  
• A doua poruncă: Să aştepţi orice.
  
• A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
  
• A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
  
• A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
  
• A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
  
• A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi ru¬găciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
  
• A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de fă¬cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
  
• A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
  
• A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Octavian Paler: „Viata pe un peron”

Le citesc si eu acum … ca un umil ganditor … si ma intreb daca s’a inselat undeva, privind viata din unghiul lui de traire … sau … sunt reguli universal valabile?! Tind sa cred, ca a doua varianta este cea corecta … pentru ca in final si la urma urmei … oricum cea mai mare parte din viata ne’o petrecem asteptand … ceva … asteptand ziua de maine! As darama acum din temeli conceptul: maine nu exista! … pentru ca defapt este doar una din frumoasele minciuni pe care ni’le vindem singuri, uitand mereu de ziua de azi, gandindu’ne prea mult si traind tot mai putin. Maine este defapt ziua pentru care traim azi … si nu invers … restul fiind can’can. Uneori cred ca daca viata ni s’ar condensa intr’o singura zi, am fi fericiti, pentru ca atunci cu siguranta nu am mai risipi nimic din ea … dar asa … „ne permitem” … sa alergam dupa iluzii desearte … risipind clipe ce se transforma in ore, ore in zile, zile in saptamani, saptamani in luni, luni in ani … asteptand doar … dorindu’ne doar … visand doar … dar nefacand nimic … sa atingem macar una din dorinte … iar vise omoram in fiecare ceasca de cafea, la care mai punem o lingurita de zahar sa nu ii simtim amarul. Si acum imi vine in minte o vorba des intalnita printre bautorii de cafea: „mai punei frate o lingurita de zahar, ca si asa, viata este amara!” … iar cand nici zaharul nu mai ajuta … ii punem si niste lapte … ca oricum viata e searbada …

Si ca sa revin la Paler si superbul sau decalog modern, ultima dintre porunci mi’se pare cea mai interesanta, un fel de incheiere dupa care parca cuvintele se opresc intr’un strigat mut …

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Daca tot intr’o grota eram si azi, probabil ca nu mai auzeam expresia:

Viata e de cacat!

La care am completat eu candva …

Si noi atat de plini de viata!

Azi ne multumeam toti cu paradisul din grota si ne urmam doar sufletul, fara a mai fi nevoie sa alegem inaintea lui, alergarea dupa iluzii … sau asteptarea …

Pentru cei pragmaticii cu suflet inchis in teminita ratiunii, „discutia mea cu Paler” din aceasta dimineata, li’se va parea o pierdere de timp inutila … si ii voi lasa pe ei sa creada ce vor … ca tot Paler ma descrie, descriindu’se …

Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască.

Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns.

Octavian Paler: Desertul pentru totdeauna

… cu toate ca … o vreme i’am permis laturii mele pragmatice sa isi faca de cap … si cu toate ca … imi visez viata si in mare parte si traiesc visele … nu pot spune nici macar eu ca ma cunosc indeajuns … cum altii au pretins.

Pentru mine aceasta zi nu va ramane una nula, nici una in care am pierdut doar timpul, va ramane ca una dintre cele mai bune si frumoase pe care le’am avut in ultima vreme … deoarece … am lasat loc doar si numai pentru suflet … sa isi strige dorul, lipsa, durerea … sa scrie singur randuri … dincolo de ratiune … si’ar fi strigat si iubirea … dar … ar fi strigat surd … tulburand alte asteptari …