Înălțarea Domnului sau când Cerul nu înseamnă plecare

Există sărbători pe care oamenii le înțeleg dintr-o privire. Nașterea Domnului are căldura ieslei și lumina stelei. Paștele are emoția Crucii și bucuria Învierii. Dar Înălțarea Domnului rămâne, pentru mulți dintre noi, o taină greu de explicat. Parcă prea sus, prea abstractă, prea departe de viața omului simplu care își duce grijile de azi pe mâine.

Și totuși, poate că aceasta este una dintre cele mai omenești sărbători

Pentru că Înălțarea nu vorbește despre un Dumnezeu care pleacă. Vorbește despre felul în care iubirea rămâne chiar și atunci când nu o mai poți atinge. Evangheliile și cartea Faptele Apostolilor ne spun că, timp de patruzeci de zile după Înviere, Hristos Se arată ucenicilor Săi. Vorbește cu ei, mănâncă împreună cu ei, îi întărește și le deschide mintea ca să înțeleagă Scripturile. Nu mai este doar Învățătorul pe care Îl urmează pe drumurile Galileii. Este Hristos Cel Înviat, Care îi pregătește pentru momentul în care credința lor va trebui să meargă mai departe fără sprijinul văzului.

Sfântul Evanghelist Luca descrie cu o simplitate tulburătoare clipa Înălțării

Hristos îi binecuvântează și Se înalță la cer înaintea lor. Iar în Faptele Apostolilor apare acel detaliu plin de taină: un nor Îl ascunde din ochii lor. În Scriptură, norul nu este întâmplător. El este semnul prezenței lui Dumnezeu încă din Vechiul Testament. Este norul care îi conducea pe evrei prin pustie, norul de pe Muntele Sinai, norul Schimbării la Față. Cu alte cuvinte, Hristos nu dispare în depărtare, El intră în Slava Tatălui. Și poate aici apare una dintre cele mai importante înțelegeri teologice ale sărbătorii: Înălțarea nu este despărțirea lui Dumnezeu de om, este ridicarea firii omenești la Dumnezeu.

Hristos Se înalță cu trupul

Cu fire omenească adevărată. Cu rănile Crucii încă purtate pe trupul Învierii. Pentru teologia creștină, acesta este un lucru uriaș: omul, prin Hristos, nu mai este condamnat să rămână doar țărână și moarte. Firea umană este așezată lângă Tatăl.

De aceea spun Sfinții Părinți că Înălțarea este și sărbătoarea demnității omului

Nu este doar victoria lui Hristos. Este deschiderea drumului pentru întreaga umanitate. Poate că omul simplu nu exprimă asta în termeni teologici, dar o simte instinctiv atunci când aprinde o lumânare pentru cei plecați și spune: „Dumnezeu să-i odihnească”. În adâncul sufletului, există această speranță că moartea nu are ultimul cuvânt.
Iar Înălțarea tocmai asta vestește: omul nu este făcut pentru neant. Și totuși, este impresionant că ucenicii nu primesc voie să rămână privind cerul. În Faptele Apostolilor, îngerii îi întreabă: „De ce stați privind la cer?” Este aproape o chemare la maturizare. Credința nu înseamnă fugă din lume, este întoarcere în lume cu mai mult curaj, mai mult adevăr și mai multă iubire.

După Înălțare, ucenicii nu devin oameni ai pasivității

Din contră. Abia acum începe lucrarea lor adevărată. Abia acum ies în lume. Și fiecare om ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-un asemenea loc al sufletului. Vine o zi când nu mai poți ține lângă tine ceea ce iubești. Un părinte pleacă. Un copil crește. O iubire se transformă. O etapă se încheie. Viața însăși ne obligă să învățăm dureros că nu tot ce este adevărat poate fi păstrat în palme. De aceea, Înălțarea nu este doar despre Cer. Este despre absențele care nu reușesc să distrugă iubirea.

Și poate tocmai din acest motiv, la noi, această zi a devenit și Ziua Eroilor Neamului

Nu întâmplător, în aceeași zi în care Biserica vorbește despre ridicarea lui Hristos la cer, ne aducem aminte și de cei care au plecat dintre noi purtând în ei numele țării, credința, limba și pământul acestui neam. Clopotele care bat în ziua Înălțării nu cheamă doar la sărbătoare. Ele cheamă și memoria. Pentru că un popor care își uită eroii începe, încet, să se uite pe sine. Eroii nu sunt doar nume scrise pe cruci sau statui acoperite de ploaie. Au fost oameni simpli. Au avut frici, mame care i-au plâns, copii pe care poate nu i-au mai văzut niciodată, vieți pe care nu le-au terminat de trăit. Și totuși, într-un moment greu al istoriei, au pus ceva mai presus decât propria lor liniște.

În Evanghelia după Ioan, Hristos spune

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.”

De aceea, pomenirea eroilor într-o zi ca aceasta nu este doar patriotism sau ceremonie. Este și o înțelegere creștină a jertfei. Astăzi trăim într-o lume care vorbește mult despre drepturi și tot mai puțin despre datorie Mult despre succes și tot mai puțin despre jertfă. De aceea, Ziua Eroilor nu este doar o comemorare. Este o întrebare pusă fiecăruia dintre noi: ce facem cu libertatea primită de la cei care au murit pentru ea?

Înălțarea Domnului și pomenirea eroilor se întâlnesc într-un punct profund

Nici iubirea, nici sacrificiul adevărat nu dispar odată cu plecarea omului din această lume. Poate de aceea sărbătoarea aceasta are o frumusețe tăcută. Nu este explozia de lumină a Paștelui. Este o lumină mai așezată, mai matură, mai adâncă. Ca atunci când înțelegi că unele prezențe nu se pierd niciodată cu adevărat. Iar omul simplu înțelege asta mai bine decât credem.

O înțelege femeia care încă vorbește în gând cu mama ei plecată

O înțelege bătrânul care aprinde o lumânare pentru camarazii pe care timpul nu i-a șters din inimă. O înțelege copilul care întreabă unde se duc oamenii după ce pleacă și speră să audă că nicăieri nu se pierde iubirea. Poate că aceasta este, în cele din urmă, taina Înălțării:

Cerul nu începe departe de oameni.
Cerul începe în tot ceea ce iubirea refuză să uite.