Recunoasterea

Este greu uneori sa recunosti ce te inconjoara … atata vreme cat de inconjoara. Uneori te pierzi in detalii sumare … alteori nu mai ai capacitatea de a vedea … fara sa vrei … ajungi sa uiti de ce te afli intr’un loc … de ce ai plecat din altul … unde ti’ai dorit sa ajungi si de ce vrei sa o faci … ai in spate un “stai” si in fata un “vino” … crezi si in una si in alta … cuvintele parca seamana intre ele … dar nu ai masura lor … si atunci ce faci?! Tu cel care spui “stai” … ai puterea sa spui “dute”?! Tu cel care spui “vino” ai puterea sa spui “stai”? De unde vine aceasta putere daca nu cumva din masura maturitatii si intelepciunii ce doar o (i)ubire pura ti’o da? Nu cumva tot de acolo de unde nu exista ego’ul personal ce te chinuie pana in ultima clipa … dar il ignori pentru ca peste el se afla celalalt? Incerci cu ultimele cuvinte sa spui “stai” si totusi … “du’te” … nu ca ti’ai dori din tot sufletul … ci pentru ca (i)ubesti cu tot!

Si atunci alegi sa (i)ubesti … doar sa (i)ubesti … pana vei fi din nou … recunoscut … dincolo de “stai” si dincolo de “vino” … caci voia LUI … se va face … (i)ubind doar … iar “vino” … poate te va suprinde … inainte sa il mai rostesti …